Am plecat ca într-un mic concediu, voioase şi relaxate.
In fond era o nouă ieşire la munte, mai ales că eu mai făcusem traseul cu un an în urmă, in iulie 2009, la aceeaşi competiţie unde am participat la Mixt şi am abandonat după 45 km, cu febră musculară groaznică si unghii înnegrite la picioare.
Atunci a fost un eşec, după o pregătire superficială şi un antrenament insuficient. A fost o provocare la care am răspuns cu prea puţine resurse şi motivaţii.
Anul ăsta, am aflat de cele două categorii la acelaşi concurs, Hobby de 31 km si Elita de 90 de km, dar fiindcă nu mi-am găsit un partener cu care să mă antrenez din timp, nu mi-am propus serios să concurez din nou.
Intre timp se hotărâseră Adi cu Loredana să facă echipă la mixt – tura lungă, iar cu puţin timp înainte de concurs Oana mi-a propus să participăm şi noi la tura scurtă. Ok, după câteva ezitări si pregătiri tardive, pe 15.07 după-amiaza ne aranjam corturile in tabăra de bază de la Salvamont Peştera, in munţii Bucegi şi ne înscriam la categoria Hobby Feminin sub numele de echipa Alpin Club Bacău 1.
Marathon Bucegi 7500 e primul şi deocamdată singurul ultra-maraton de la noi, organizat de CPNT Braşov, o echipă extraordinară de oameni dedicaţi şi inimoşi.
In seara sosirii au ţinut şedinţa tehnică, cu câteva repere importante mai ales despre traseul lung. Startul s-a dat a doua zi dimineaţa la ora 6.00 pentru categoria Elita, iar la o oră diferenţă pentru cei din categoria Hobby.
Cu emoţii fireşti dar fără mari aşteptări ne aliniem şi noi la start, cu rucsacurile mici in spate, câteva alimente energizante, apă, dar şi încălţăminte la schimb, cam asta fiind strategia noastră de abordare a traseului de 31 de km, cu diferenţa pozitivă de nivel de 2400 m, pe 5 trasee marcate ale masivului Bucegi.
Intr-un ritm destul de alert, impus de cei care voiau să scoată un timp bun, ne-am luat după alţii şi astfel n-am rătăcit marcajul in prima parte, aşa cum mă temeam eu, ştiind de anul trecut că există posibilitatea asta.
Ieşind din pădure, am continuat pe bandă roşie până la P1 cabana Vf. cu Dor, bucurandu-ne de soarele dimineţii, de un cer senin şi de miros de păşune.
Echipe aveam şi in faţă şi in spate, dar noi aveam ritmul nostru fără să ne forţăm, insă una dintre probleme avea imediat să apară chiar de la prima coborâre din cauza pantei abrupte şi bolovănoase spre Cota 1400 şi a genunchilor mei care mă dureau şi nu puteam să accelerez cum aş fi vrut.
Am ajuns la P2, unde am făcut prima pauză şi ne-am schimbat bocancii cu adidaşii pentru urcarea ce urma. Acolo întrebând de celelalte echipe, am avut surpriza să aflăm că suntem prima echipă de Hobby Feminin, ceea ce ne-a uimit pentru că ne aşteptam să fim ultimele, ştiind că n-am tras deloc de noi până acolo.
Bun, excelent, cu o mai mare motivaţie, i-am dat la deal din nou pe bandă albastră până am ajuns in platou şi apoi la P3, cabana Piatra Arsă.
Eu una eram intr-o formă excelentă la urcare, dar Oana dimpotrivă, nu reuşea să-si folosească potenţialul maxim din cauza unui „bolovan” de care s-a plâns că-l simţea mereu in stomac. Nu ştiu cum a ajuns bolovanul ăla acolo la Oana, cert e că o durere enervantă de genunchi a reînceput pentru mine la coborârea pe triunghi albastru prin Jepii Mari, până in Buşteni.
Încercând sa mă ţin de data asta eu după Oana, care era mai sigură pe ea pe poteca ce cobora foarte abrupt pe alocuri, reuşind chiar sa depăşim câteva echipe de mixt am ajuns din nou primele şi la P4.
Acolo am facut din nou pauză, ne-am alimentat şi hidratat, ştiind ce ne aşteaptă prin Jepii Mici, pe cruce albastră până la cabana Caraiman.
Ne simţeam bine, eram încântate de efortul depus, dar mai ales de frumuseţea traseelor si de poziţia ocupată.
In minte îmi veneau crâmpeie din acelaşi traseu parcurs cu un an in urmă, când eram mult mai motivată dar când lipsa antrenamentului si-a spus cuvântul.
E important să fie luat in serios in primul rând acest aspect, si anume rezistenţa fizică si psihică a ambilor coechipieri, mai apoi detaliile legate de echipament, alimentaţie, timp, vreme, etc.
Acest ultra-maraton fiind in primul rând un concurs de anduranţă, dozarea foarte bună a efortului şi reîncărcarea cu resurse sunt vitale, altfel te trezeşti epuizat şi demotivat chiar după prima buclă a traseului, când se ajunge din nou la tabăra de bază şi apare tentaţia abandonului.
A urmat urcarea cea mai – cea mai, pe cruce albastră pe cărările abrupte şi şerpuite ale Jepilor Mici. Încet dar sigur luam in altitudine, pe porţiunea care devenea stâncoasă şi implicit mai dificilă câştigând teren in faţa altor echipe mai lente.
Aici Oana a urcat mai bine, uitând de „bolovan” şi ignorând ploaia care începuse puternic şi care ne-a urmărit şi pe platou sus.
Învăluite in nori şi ceaţă, ude leoarcă mai mult de transpiraţie decât de ploaie, eu încercând in continuare sa ţin pasul cu Oana care jubila de bucurie ştiind că se apropie penultimul punct de control (P5) înainte de final, dibuim traseul până la cabana Babele şi ne lipim şi penultimul sticker pe foaia de control, din nou având confirmarea că suntem tot prima echipă la Hobby Feminin.
De aici încolo, schimbându-ne in bocancii pe care-i păstrasem uscaţi in rucsac, am pornit către P6 şi ultimul, de la Peştera.
Ploaia se oprise, ieşise soarele iar Oana mai avea puţin şi parcă-şi lua zborul, insă eu încercam s-o urmez chinuită de dureri in genunchii care mă obligau să fac doar paşi mici şi precauţi, însoţiţi de grimase.
Toate astea mă conving că nu mai e de glumă ci înseamnă un control medical obligatoriu şi un tratament eficient pentru ca munţii să nu rămână doar o amintire frumoasă.
Gata, cursa e pe terminate, se vede in vale tabăra cu corturile şi se aud susţinătorii care-i ovaţionau si aplaudau pe cei care treceau linia de sosire.
Ne încearcă şi pe noi acel unic sentiment de exaltare la auzul fluierelor şi uralelor celor de jos.
Avem bucuria să-i zărim si pe Adi cu Loredana care tocmai părăsiseră P6 si începuseră a doua buclă din traseul lor lung.
Strigăm la ei si ii încurajăm de departe. Bravo copii, sunt fericită si mândră de voi, sper să nu renunţaţi si să terminaţi cu bine.
Mai târziu aveau să sosească si ei la finish după 36 de ore de bântuit coclaurile si stâncile Bucegilor, obosiţi dar mulţumiţi.
Am trecut linia de sosire in aplauzele si strigătele celor din jur, care te-ar face să te simţi câştigător chiar dacă ai ajunge ultimul si să uiţi de toate durerile si greutăţile din urmă.
Am terminat traseul in 9 h si 13 min, un timp nu tocmai grozav dar satisfăcător in condiţiile date. Pentru mine au urmat odihna si refacerea, dar pentru Oana încă un drum până la cabana Omu ca si „asistenţă tehnică” a echipei ACB2.
Cam asta a fost ziua de vineri, care s-a încheiat cu un cer senin şi înstelat deasupra munţilor şi a noastră, a celor din tabăra de bază, pe care somnul i-a cuprins in aşteptarea celorlalţi concurenţi care urmau să apară.
A venit şi ziua de sâmbăta când am urcat şi eu până la Babele cu telecabina, apoi pe platou până la cabana Omu. Am coborât apoi cu Oana înapoi la corturi.
Pe seară au sosit si Adi cu Loredana, victorioşi prin faptul că au reuşit un traseu foarte greu şi obositor, care iţi testează limitele şi puterile şi care te face să guşti din plin viaţa şi provocările ei.
Duminică a avut loc premierea, in timpul căreia s-a auzit de două ori numele clubului nostru din Bacău, iar Locul I de pe podium a fost ocupat de două fete, care chiar dacă nu au obţinut o performanţă extraordinară, in schimb au fost o echipă, au depus un efort apreciabil şi s-au bucurat de câteva clipe frumoase pe cărări de munte care s-au transformat in amintiri de nepreţuit.
Bravo ACB!!! Doar ne-am propus ca singura limită să fie propria noastră imaginatie, nu-i aşa? :)
In fond era o nouă ieşire la munte, mai ales că eu mai făcusem traseul cu un an în urmă, in iulie 2009, la aceeaşi competiţie unde am participat la Mixt şi am abandonat după 45 km, cu febră musculară groaznică si unghii înnegrite la picioare.
Atunci a fost un eşec, după o pregătire superficială şi un antrenament insuficient. A fost o provocare la care am răspuns cu prea puţine resurse şi motivaţii.
Anul ăsta, am aflat de cele două categorii la acelaşi concurs, Hobby de 31 km si Elita de 90 de km, dar fiindcă nu mi-am găsit un partener cu care să mă antrenez din timp, nu mi-am propus serios să concurez din nou.
Intre timp se hotărâseră Adi cu Loredana să facă echipă la mixt – tura lungă, iar cu puţin timp înainte de concurs Oana mi-a propus să participăm şi noi la tura scurtă. Ok, după câteva ezitări si pregătiri tardive, pe 15.07 după-amiaza ne aranjam corturile in tabăra de bază de la Salvamont Peştera, in munţii Bucegi şi ne înscriam la categoria Hobby Feminin sub numele de echipa Alpin Club Bacău 1.
Marathon Bucegi 7500 e primul şi deocamdată singurul ultra-maraton de la noi, organizat de CPNT Braşov, o echipă extraordinară de oameni dedicaţi şi inimoşi.
In seara sosirii au ţinut şedinţa tehnică, cu câteva repere importante mai ales despre traseul lung. Startul s-a dat a doua zi dimineaţa la ora 6.00 pentru categoria Elita, iar la o oră diferenţă pentru cei din categoria Hobby.
Cu emoţii fireşti dar fără mari aşteptări ne aliniem şi noi la start, cu rucsacurile mici in spate, câteva alimente energizante, apă, dar şi încălţăminte la schimb, cam asta fiind strategia noastră de abordare a traseului de 31 de km, cu diferenţa pozitivă de nivel de 2400 m, pe 5 trasee marcate ale masivului Bucegi.
 |
| Echipa 203 - ACB1 |
Ieşind din pădure, am continuat pe bandă roşie până la P1 cabana Vf. cu Dor, bucurandu-ne de soarele dimineţii, de un cer senin şi de miros de păşune.
Echipe aveam şi in faţă şi in spate, dar noi aveam ritmul nostru fără să ne forţăm, insă una dintre probleme avea imediat să apară chiar de la prima coborâre din cauza pantei abrupte şi bolovănoase spre Cota 1400 şi a genunchilor mei care mă dureau şi nu puteam să accelerez cum aş fi vrut.
Am ajuns la P2, unde am făcut prima pauză şi ne-am schimbat bocancii cu adidaşii pentru urcarea ce urma. Acolo întrebând de celelalte echipe, am avut surpriza să aflăm că suntem prima echipă de Hobby Feminin, ceea ce ne-a uimit pentru că ne aşteptam să fim ultimele, ştiind că n-am tras deloc de noi până acolo.
Bun, excelent, cu o mai mare motivaţie, i-am dat la deal din nou pe bandă albastră până am ajuns in platou şi apoi la P3, cabana Piatra Arsă.
Eu una eram intr-o formă excelentă la urcare, dar Oana dimpotrivă, nu reuşea să-si folosească potenţialul maxim din cauza unui „bolovan” de care s-a plâns că-l simţea mereu in stomac. Nu ştiu cum a ajuns bolovanul ăla acolo la Oana, cert e că o durere enervantă de genunchi a reînceput pentru mine la coborârea pe triunghi albastru prin Jepii Mari, până in Buşteni.
Încercând sa mă ţin de data asta eu după Oana, care era mai sigură pe ea pe poteca ce cobora foarte abrupt pe alocuri, reuşind chiar sa depăşim câteva echipe de mixt am ajuns din nou primele şi la P4.
Acolo am facut din nou pauză, ne-am alimentat şi hidratat, ştiind ce ne aşteaptă prin Jepii Mici, pe cruce albastră până la cabana Caraiman.
Ne simţeam bine, eram încântate de efortul depus, dar mai ales de frumuseţea traseelor si de poziţia ocupată.
In minte îmi veneau crâmpeie din acelaşi traseu parcurs cu un an in urmă, când eram mult mai motivată dar când lipsa antrenamentului si-a spus cuvântul.
E important să fie luat in serios in primul rând acest aspect, si anume rezistenţa fizică si psihică a ambilor coechipieri, mai apoi detaliile legate de echipament, alimentaţie, timp, vreme, etc.
Acest ultra-maraton fiind in primul rând un concurs de anduranţă, dozarea foarte bună a efortului şi reîncărcarea cu resurse sunt vitale, altfel te trezeşti epuizat şi demotivat chiar după prima buclă a traseului, când se ajunge din nou la tabăra de bază şi apare tentaţia abandonului.
A urmat urcarea cea mai – cea mai, pe cruce albastră pe cărările abrupte şi şerpuite ale Jepilor Mici. Încet dar sigur luam in altitudine, pe porţiunea care devenea stâncoasă şi implicit mai dificilă câştigând teren in faţa altor echipe mai lente.
Aici Oana a urcat mai bine, uitând de „bolovan” şi ignorând ploaia care începuse puternic şi care ne-a urmărit şi pe platou sus.
Învăluite in nori şi ceaţă, ude leoarcă mai mult de transpiraţie decât de ploaie, eu încercând in continuare sa ţin pasul cu Oana care jubila de bucurie ştiind că se apropie penultimul punct de control (P5) înainte de final, dibuim traseul până la cabana Babele şi ne lipim şi penultimul sticker pe foaia de control, din nou având confirmarea că suntem tot prima echipă la Hobby Feminin.
De aici încolo, schimbându-ne in bocancii pe care-i păstrasem uscaţi in rucsac, am pornit către P6 şi ultimul, de la Peştera.
Ploaia se oprise, ieşise soarele iar Oana mai avea puţin şi parcă-şi lua zborul, insă eu încercam s-o urmez chinuită de dureri in genunchii care mă obligau să fac doar paşi mici şi precauţi, însoţiţi de grimase.
Toate astea mă conving că nu mai e de glumă ci înseamnă un control medical obligatoriu şi un tratament eficient pentru ca munţii să nu rămână doar o amintire frumoasă.
Gata, cursa e pe terminate, se vede in vale tabăra cu corturile şi se aud susţinătorii care-i ovaţionau si aplaudau pe cei care treceau linia de sosire.
Ne încearcă şi pe noi acel unic sentiment de exaltare la auzul fluierelor şi uralelor celor de jos.
Avem bucuria să-i zărim si pe Adi cu Loredana care tocmai părăsiseră P6 si începuseră a doua buclă din traseul lor lung.
Strigăm la ei si ii încurajăm de departe. Bravo copii, sunt fericită si mândră de voi, sper să nu renunţaţi si să terminaţi cu bine.
Mai târziu aveau să sosească si ei la finish după 36 de ore de bântuit coclaurile si stâncile Bucegilor, obosiţi dar mulţumiţi.
Am trecut linia de sosire in aplauzele si strigătele celor din jur, care te-ar face să te simţi câştigător chiar dacă ai ajunge ultimul si să uiţi de toate durerile si greutăţile din urmă.
Am terminat traseul in 9 h si 13 min, un timp nu tocmai grozav dar satisfăcător in condiţiile date. Pentru mine au urmat odihna si refacerea, dar pentru Oana încă un drum până la cabana Omu ca si „asistenţă tehnică” a echipei ACB2.
Cam asta a fost ziua de vineri, care s-a încheiat cu un cer senin şi înstelat deasupra munţilor şi a noastră, a celor din tabăra de bază, pe care somnul i-a cuprins in aşteptarea celorlalţi concurenţi care urmau să apară.
A venit şi ziua de sâmbăta când am urcat şi eu până la Babele cu telecabina, apoi pe platou până la cabana Omu. Am coborât apoi cu Oana înapoi la corturi.
Pe seară au sosit si Adi cu Loredana, victorioşi prin faptul că au reuşit un traseu foarte greu şi obositor, care iţi testează limitele şi puterile şi care te face să guşti din plin viaţa şi provocările ei.
 |
| Premierea categoriei Hobby Feminin |
 |
| Locul I - Oana Montana + Oana Roua |
 |
| Locul 4 Elita Mixt - Adi + Loredana |
