Iarna, Moldoveanu şi moldovenii

Deşi e luni şi a trecut week-end-ul, am senzaţia stranie că este vineri, ca de abia am terminat munca şi ar cam fi cazul să mă gândesc încotro s-o iau. Doar sacul de dormit întins la aerisit si câteva bucăţi de echipament împrăştiate prin casă îmi aduc aminte că a fost… clipele s-au dus şi s-a întâmplat că în plină iarnă 8 moldoveni au ajuns pe Moldoveanu.

Da, dragii mei, uite-aşa au purces la drum cu hotărâre moldovenii noştri, dară nu orişicare moldoveni, ci dintre ăi mai de soi, din clubul acela care-i zice „de alpinism” dintr-ăia care au mereu dor de ducă şi străbat tăte coclaurile, şi nu oricând, ci în ianuarie, în mijloc de iarnă grea, cu vreme mohorâtă, prin ceaţă şi omăt, şi nu oricum, ci echipaţi cu tăt ce le trebe şi ce nu le trebe pe deasupra.

Şi totuşi a fost, cum altfel?... frumos, ca orice experienţă pe munte.
A fost o altă bucăţică de eternitate care se duce şi nu se mai întoarce, făcându-mă să regret că de cele mai multe ori nu reuşesc să mă bucur deplin de ceea ce fac unde sunt, de abia după ce clipa trece, după ce ajung înapoi la confortul locuinţei mele, când simt că nu am apreciat la adevărata valoare experienţa în sine, oamenii, trăirile, peisajul …

Şi se făcu că în ziua de 21 a lunii lui Gerar ajunsără aceşti 8 moldoveni să înnopteze la un adăpost rotund din plastic de i se zice „refugiu”, pesemne că nou clădit la ieşirea din codru, pe albia Viştei, tot de nişte oameni cu drag de munte şi grijă de drumeţi. 

Cărăruia asta porneşte de la câteva aruncături de băţ depărtare de cetatea Victoria şi de cătunul Viştişoara, aflate la poalele măreţilor Făgăraşi. 

Dacă urmezi însemnul cu un triunghi roşu, urcând şi tot tăind firul apei, poţi ajunge într-un răstimp de 6 ceasuri si 30 minute pe vreme de vară până pe vârful lui Moldoveanu, cum scrie pe tăblia unui stâlp de pe cărare. 

A rămas vorbă că este urcuşul cel mai scurt şi la îndemână de pe partea de miazănoapte a muntelui pentru a ajunge pe cea mai înaltă culme a României Mari şi a şiragului de munţi de le-a rămas numele de Carpaţi din moşi strămoşi.

Loredana, Leo, Gabi şi Horaţiu, sosind primii la baza muntelui, şi după ghinionul de a se fi afundat în noroiul gros pe drumul forestier de la început de traseu, au ajuns vineri după-amiază la refugiu după 3 ore de urcuş, instalându-se confortabil pe cele două rânduri de priciuri încăpătoare, aşteptând reîntregirea echipei.

Eu, Oana Roua, Alex Norocel si Cristi, am plecat cu întârziere din Bacău, drept urmare n-am avut încotro decât să urcăm pe întuneric la lumina frontalelor, târziu în noapte aflându-ne cu toţii in refugiu, şi făcând planul pentru a doua zi.

Gabi, unul din cei 4 înnămoliţi la început de drum forestier



Valea Vistei

Leo, la refugiul nou construit de salvamontisti

Valea Vistei

La mijirea zorilor tăţi 8 moldovenii ieşiră cu greu din aşternuturile lor de puf - că cică aşa se doarme acuma mai nou pe la munte, în saci de puf, că nu mai e bună lâna de oaie - şi au purces la drum tot în sus pe vale, fiecare cu câte-o desagă în spinare, cu de-ale gurii si veşminte care să le ţină de frig şi vânt, pentru că aveau cale lungă de bătut. 

Şi tot au urcat ei aşa unul pe urmele la celălalt, prin valea plină de omăt şi pojghiţi de gheaţă în care li se afundau picioarele, prin negură deasă de abia se dumireau pe unde s-o apuce.

Se opinteau cu greu ba în nişte prăjini subţiri de „treching” le zic ei, ba în nişte colţi ascuţiţi de oţel prinşi de ciubotele lor prin care nu trece nici apa nu intră nici omătul, ba în nişte toporişti tare uşurele de le zice „chioleţi” ca să nu alunece pe povârnişul destul de aplecat şi să ajungă din nou de unde-au pornit. Nu de alta, dar n-ar fi avut nici un spor altfel.

Aproape de ora prânzului, după vreo 4 ore de urcuş de la refugiu până în Portiţa Viştei, şaua care dă în traseul de creastă, ne-am împachetat bine în hainele de Gore-tex împotriva vântului care viscolea puternic şi am început urcarea spre vârful Viştea Mare, cu Leo ca deschizător de traseu, vizibilitatea fiind şi ea foarte scăzută.

Vreo 45 de minute a durat ascensiunea până pe Viştea Mare şi am hotărât să mergem mai departe spre ţinta finala, vârful Moldoveanu, chiar dacă nu se distingea mai nimic în stânga-dreapta din cauza ceţii. Şi am ajuns cu bine, acoperiţi de promoroacă, bucuroşi şi entuziasmaţi de victoria asupra vremii şi vremurilor.

Pe vârful Moldoveanu, la 2544 de m altitudine, şi vântul se oprise pentru a ne putea savura deplin momentul „la înălţime”, din păcate ceaţa tot nu s-a risipit, ce mai privelişte am fi avut de-ar fi fost senin !!
După o scurtă şedinţă foto a urmat coborârea, mai relaxată si plină de voioşie după ce ne-am atins obiectivul.

Odată ce am depăşit cu bine şi porţiunile mai dificile pe coborâre din cauza pantei foarte înclinate şi zăpezii îngheţate, am intrat din nou pe vale şi apoi în pădure, înapoi la „căldura” refugiului în care am mai petrecut o noapte, a doua zi urmând să coborâm de pe munte.

Pe vârful Viştea Mare (2.527m)

Pe vârful Moldoveanu (2.544m)

Relaxaţi şi plini de voie bună, la coborâre

Şi uite-aşa a fost odată ca niciodată, dragii mei, că de n-ar fi fost nu v-aş fi povestit, isprava celor 8 moldoveni care au ajuns numaidecât pe Moldoveanu în miez de iarnă, precum le fu dorinţa. 

Mare isprava, la aşa vremuri grele, aşa oameni destoinici... acuma cuget eu într-o doară, la vară oare care dintre ei ar cădea la învoială să păzască nişte oi în vârf de munte, dacă tot li-s atat de dragi munţii iştia ?

Hai să ne-auzim sănătoşi! :)))