DOLOMITI - il paradiso della via ferrata

Scenariul, regia şi montajul:
Ciprian Constantineanu (ghid montan, Asociația Ghizilor din Bucovina)

Ciprian - ghidul nostru

Actorii principali (in ordinea apariției): 

Oana (Bacău), Cristi (Iaşi), Ciprian (Fălticeni), Nicoleta (Fălticeni), Lavinia (Gura Humorului), Andrei (Frankfurt), Otilia (Montreux), Florin (Iaşi). 

"Cei opt magnifici": Andrei - Nico - Cip - Lav - Cristi - Florin - Oana - Otilia

Decorul: 

Dolomiții, lanț muntos situat la nord de Italia, ce face parte din Alpii Calcaroşi de Sud – una din cele mai mari subgrupe a Alpilor de Est, de o excepțională frumusețe naturală, încadrat in Patrimoniul mondial al UNESCO in anul 2009

Perioada filmărilor: 15.07 – 19.07.2013 

   A trecut mai bine de o lună de când s-au încheiat “filmările” la acest episod din viața mea. Deşi am amintirile încă vii in memorie, nu mi-e uşor să descriu una dintre cele mai frumoase ieşiri pe munte de până acum.

   Pentru cei care nu vor avea timp si răbdare să parcurgă tot acest jurnal până la sfârsit, rândurile următoare, găsite pe site-ul summitpost.org, compactează foarte eficient si fidel descrierea făcută acestei zone muntoase: 

"Multe se pot spune despre Dolomiți, unul dintre cele mai faimoase și fabuloase lanțuri muntoase din lume. Cu toate acestea, atunci când cineva încearcă să-i descrie, ei par să sfideze cuvintele. Poti intra rapid in pană de adjective iar comparatiile cu turnuri, castele sau catedrale devin o obisnuință. Arhitectul elvețian Le Corbusier i-a numit o dată "Les plus belles arhitectures du Monde" (cele mai frumoase arhitecturi de pe pământ) și fraza pe care el a inventat-o a intrat in fiecare ghid sau carte cu imagini despre regiune. Cu toate acestea, atunci când stai în umbra uneia dintre fețele gigant sau unuia dintre delicatele vârfuri nu poti decât să simți că e pe deplin justificată afirmația lui. Lucrarea omului pare să pălească pe lângă opera naturii."

   Am să mai fac o scurtă referire la etimologia cuvântului. Dolomiții au fost denumiti aşa în onoarea lui Déodat Gratet de Dolomieu, un geolog francez și mineralog, care în 1789 a făcut o călătorie prin vasta zonă a Tirolului. Acolo, in Alpii Stubai şi-a dat seama că roca din care muntele era compus era diferită de calcarul obişnuit. Noul mineral găsit a fost numit mai târziu Dolomită în onoarea lui Dolomieu și mai târziu întregul lanț muntos a primit același nume.

   In ziua de dinaintea filmărilor, pe 14.07 – duminică după-amiază, echipa se reuneşte in campingul de lângă Lacul Dobiacco (Toblach), in nordul Italiei, aproape de granita cu Austria. 

"Cina cea de taină" - campingul Dobiacco (© Cip - AGB)

    Eu, Cristi, Ciprian, Lavinia si Nicoleta am plecat cu maşina din Fălticeni sâmbătă la prânz, pe Andrei l-am "pescuit" dintr-o gară din Austria (Villach) de unde ajunsese cu trenul din Germania, pe Florin şi pe Otilia i-a recuperat Ciprian dintr-o staţie de autobuz (Florin zburase cu avionul din Romania, Otilia venise tot cu trenul din Elveția). O adevărată echipă „internațională” nu? :)

Lebede pe lacul Dobiacco (© Cip - AGB)

   După o relaxantă plimbare pe lângă lac, aşa ca pentru dezmorțire şi familiarizare cu peisajele şi decorurile din următoarele zile, ne instalăm corturile, ne spălăm si noi ca niste români civilizați, după 2 zile de călătorie (dar nu in lac), mâncăm (dar nu lebedele de pe lac), ne „cinstim” nițel cu o țuică de (a)casă, aşa ca pentru curaj si trecem la repetițiile pentru prima zi. 

   Ciprian ne împarte fiecăruia echipamentul de via feratta, in felul acesta având asigurate, pe langă „costumația” proprie, si accesoriile obligatorii pentru o cât mai bună execuție a cadrelor cu un grad mai mare de risc din timpul filmărilor.

   Ziua 1/ scena 1 – Una prima avventura su Croda Rossa di Sesto

   Entuziasmați şi echipați cu tot arsenalul de luptă, părăsim decorul idilic de lângă lacul Dobiacco si pornim spre primul platou de filmare din Dolomiti di Sesto. 

   Ne oprim in orăşelul Moso (Moos) pentru a obtine informații despre zonă după care ne îndreptăm spre telecabina ce porneşte din Bagni di Moso (Bad Moos) de la 1.350 m si urcă la aprox. 1.900m la refugiul Prati di Croda Rossa. 

   De aici practic am început urcarea, in jur de ora 11.00, pe primul traseu din itinerariul pus la punct de acasă de ghidul nostru, Ciprian. 

In spate, primul traseu, primul vârf: Croda Rossa 

   Deja, nu ştiu cum să vă povestesc, dar de la primii paşi pe potecă (traseul 100 – Attraverso I Costoni Crodda Rossa, 2.155m) ne-am trezit uluiți de ce descopeream in jur: pajişti de un verde impecabil, conifere ce răspândeau răcoare si mirosul lor specific, pereți stâncoşi si versanți abrupți încă acoperiți pe ici-colo de limbi de zăpadă, creste calcaroase modelate într-un fel aproape de neimaginat. Toate astea ne făceau să nu mai contenim cu exclamațiile de admirație (si cred că fotografiile vor vorbi de la sine)

"Paradise lost"

   Vremea era excelentă, cerul senin, ceea ce a făcut să parcurgem această primă porţiune de traseu într-un ritm lejer, încercând să asimilăm cât mai mult din ce percepeau simţurile noastre, făcând poze aproape la tot pasul. 

   Ajungem curând la prima zonă de via feratta, ce pornea de la baza unui versant cu grohotiş alunecos. Ne echipăm fiecare cu hamul, casca, kit-ul de via feratta şi mănuşile de protecţie şi începem urcarea pe scările metalice si pe şufele/ cablurile montate in stâncă, pe marcaj triunghi roşu (cam ăsta e singurul marcaj turistic aplicat pe stâncile din Dolomiți). 

(Paranteză pentru cei care nu ştiu ce înseamnă via feratta – este un fel de escaladă pe stâncă, in care s-au bătut scoabe sau bare de fier de care s-au montat şufe metalice de care te prinzi folosind un sistem de asigurare cu două bucăţi de coardă de lungimea unui braţ cu două carabiniere la capete. Acest sistem este ataşat de ham, acele carabiniere trebuind să le prinzi de şufă in orice moment al căţărării, pentru ca atunci când se cade/ se alunecă, să fii asigurat de acest sistem de prindere si să nu cazi in gol)

   Incântaţi de senzaţiile avute la contactul cu roca foarte aderentă, constatând că-ţi trebuie totuşi ceva forţă in braţe ca să te tragi de şufele respective (deşi e mult mai palpitant dacă te folosesti doar de prizele de pe stâncă pentru a urca) trecem de prima porţiune de via feratta şi intrăm intr-o zonă cu zăpadă.

   Urcăm pe urmele altora, ajutându-ne de beţe si colţari si ajungem la cea de-a doua porţiune de via feratta. Ei bine, in această primă zi, acest prim traseu a fost un adevărat „desfrâu” aş putea spune in ce priveşte escalada pe via feratta, pentru că am avut parte cu vârf si îndesat de asta. Iar eu personal, m-am bucurat pe deplin de această nouă experienţă, ca un copil mic căruia i se dă o jucărie nouă şi nu se mai satură de ea. 

   Continuăm urcarea spre vârful Croda Rossa. Din cauza faptului că am plecat târziu si am mers foarte lejer, pe vârf am ajuns ultimii intersectându-ne cu alte grupuri de dinaintea noastră care coborau. Ne-am regrupat cu toţii pe vârf, la 2.965m, in jur de ora 5 după-amiaza, super încântaţi de această primă reuşită.

   Acuma, la coborâre, ce m-am gândit si am propus eu: hai să nu facem acelaşi traseu la întoarcere ci să încercăm altul, pe versantul opus, dar care ar trebui, conform hărţii, să ajungă tot in acelaşi punct de unde am plecat. 

   Studiind harta şi găsind deja intrarea in traseul de via feratta, majoritatea a decis să încercăm această variantă, in afară de Andrei care, mai putin antrenat si obosit fiind, a preferat să coboare pe unde a urcat, iar Ciprian l-a însoţit, neputându-l lăsa singur.

   Aşa că, nesocotind scenariul iniţial al regizorului (îndrăzneală pentru care mi-am primit mai târziu o mustrare puțin cam exagerată) am început coborârea pe un traseu destul de expus şi dificil. 

   Am ajuns într-o vale înzăpezită pe care am traversat-o de unde n-am mai putut continua pentru că nu am mai gasit marcajul bun ci altul care înconjura muntele in cu totul altă direcţie. 

   Am hotărât ca e mai înţelept să urcăm înapoi si să ne întoarcem tot pe acelaşi traseu. Toată treaba asta ne-a mai luat vreo 4 ore, pe la 9 seara noi aflându-ne din nou pe vârful Croda Rossa, admirând asfinţitul soarelui. Se lăsa întunericul, asa că am început coborârea la lumina frontalelor. 

Apus de soare pe Croda Rossa di Sesto

 
   Dat fiind ca Lavinia simţea o durere la un genunchi si că Otilia nu avea frontală, asta ne-a încetinit mult, trebuind sa stăm grupaţi. Dar, surpriza serii: după ce-am depăşit cu bine toate porţiunile de via feratta si am intrat din nou pe potecă, ne-am trezit că ne-au ieşit in întâmpinare o echipă de vreo 4-5 salvamontişti care porniseră după noi, alarmaţi fiind de câteva persoane de jos care văzuseră luminile frontalelor noastre pe munte şi probabil crezuseră că ne-am rătăcit. 

   Neavând cum să comunice cu noi, deşi Ciprian se întâlnise cu ei si le spusese că suntem in regulă, ei au vrut să se asigure că e totul OK si ne-au escortat până jos in staţiune, cu maşinile lor de intervenţie. Am fost din nou la bază la ora 2 noaptea, teferi şi nevătămaţi după mai bine de 12 ore de mers. 

   Ah, ce zi memorabilă! Pentru mine această experienţă a fost o adevărată aventură şi plăcere, nu am simţit deloc oboseala, poate şi din cauza adrenalinei care a atins cote ridicate. 

   Nemaigăsind nici un camping care să ne primească la ora aia din noapte, am instalat rapid corturile la marginea unui drum, într-o pădurice, si am băgat somn adânc până dimineaţă, când ne-au trezit primele raze ale soarelui şi teama de a nu fi amendaţi de rangeri, pentru că pe-acolo nu aveai voie să campezi oriunde te tăia capul. 

   Ziua 2/ scena 2 – Cortina d’Ampezzo: Riposo, sole, birra, via feratta

   Ne mutăm corturile in campingul Olympia de lângă celebra staţiune Cortina D’Ampezzo, aflată la 1.224 m. Zic celebră pentru că se ştie ca face parte, împreună cu şoselele care fac legătura cu câteva pasuri aflate la înălţimi foarte mari, din etapele Turului Italiei la ciclism. Plus că este o frumoasă staţiune in care s-au filmat scene ale filmelor „Pantera roz” şi „James Bond”. Deci, musai şi pentru noi să filmăm câteva cadre aici.

   Insă azi, din cauza efortului şi suprasolicitarii din ziua anterioară, regizorul ne-a acordat o pauză binemeritată si am avut program de voie. 

   Am stat la soare, unii s-au odihnit, alţii s-au plimbat, insă eu cu Florin ne-am lăsat ademeniți de un alt traseu de via feratta, recomandat de Ciprian, aflat la mică distanţă de camping. 

   Pe la 5 ne pregătim rucsacurile şi părăsim campingul pe un drumeag bine amenajat prin pădure, perfect pentru mountain-biking, printre altele. 

   Continuând pe o potecă mai strâmtă ajungem la o intersecție de trasee in Passo di Posporcora, de unde începea urcarea spre traseul nostru de via feratta Ettore Bovero, care ducea pe vârful Col Rosa. 

   Ajungem la baza traseului, ne echipăm, si-i dăm urcare in forţă pe şufe si scoabe metalice, având grijă să ne asigurăm la fiecare pasaj de trecere. 

   Desi solicitant şi cam expus, eu personal rememorând senzaţiile pe care le trăiam când căţăram pe pereţii verticali din Cheile Bicazului de-acasă, traseul a fost foarte frumos prin deschiderea pe care o avea asupra văii, versanţilor si crestelor celorlalte vârfuri din jur. 

   Nu mai zic că se lăsa seara, apunea soarele iar lumina crea o perspectivă coloristică deosebită asupra stâncilor cu acel calcar specific zonei. Ce viaţă dom’le, ce trăiri, ce privelişti, te dor ochii şi sufletul de-atâta frumuseţe!

   Stânca aderentă, prizele bune si energia dată de starea de euforie resimţită ne fac să ajungem destul de repede pe vârful Col Rosa, la 2.166m, unde notăm câteva gânduri ca semn al trecerii noastre pe acolo in „caietul cu amintiri”, facem poze si începem retragerea pe versantul celălalt. 

Pe vârful Col Rosa, 2.166 m

   Pe poteca marcată coborâm rapid până dăm tot in drumul pe care am venit, fiind înapoi in camping la ora 10 seara, găsindu-i pe ceilalţi la corturi, încântaţi fiind si ei de o pizza si o bere bune servite in Cortina. 

   După aşa mişcare, un duş cald şi un somn bun merg la fix, ca refacere si pregătire pentru următoarea zi. 

   Ziua 3/ scena 3 – Tre Cime di Lavaredo – Monte Paterno: sulle tracce dei combattenti della Prima Guerra Mondiale

   Părăsim Cortina d’Ampezzo şi ne îndreptăm, prin pasul Tre Croci, către binecunoscuta si cea mai faimoasă zonă a Dolomiţilor, Tre Cime di Lavaredo (Drei Zinnen). 

   Ne aflam in zona care delimita Austria de Italia in perioada celui dintâi război mondial, zonă in care s-au purtat numeroase confruntări între cele două armate şi care au lăsat posterităţii foarte multe fortificaţii, grote şi tuneluri săpate in stâncă, vestigii ale luptelor purtate pe acea linie de front la acea vreme. 

   Ajungem la refugiul Auronzo, la altitudinea de 2.320 m. Ca să vezi, italienii ăştia cât de sus asfaltează şosele şi construiesc refugii... dar când zic refugiu, să nu vă gândiţi la o coşmelie din lemn sau tablă de câteva locuri, fără apă, lumină sau toaletă. Ei bine, nu, e vorba de ditamai cabana, cu toate utilităţile si restaurant cu tot ce pofteşti şi bineinţeles, suveniruri pentru toate gusturile (nu si buzunarele). 

   De la Auronzo, cu cele trei „Cime” in stânga noastră, care ne copleşeau cu grandoarea şi măreţia lor, parcurgem pe curbă de nivel un drum care ducea la un alt „refugiu” – Lavaredo – tot aşa de „mic şi prăpădit”. Loc numai bun de popas pentru cei care veneau in zonă să escaladeze stâncile si pe vârfurile din zonă sau de pelerinaj pentru cei care voiau încă o dovadă a frumuseţii si unicităţii unor opere „divine”. 

   Sub soarele după-amiezii (sau mai exact „in umbra celor 3 Cime”) mergem mai departe tot cam pe curbă de nivel, de data asta pe un traseu ce tăia un versant plin de pietre si grohotiş, până la refugiul Locatelli – 2.405 m (la naiba, da’ câte refugii sunt in zona aia, o sa vă intrebaţi?) 

   Păi uite că erau, la distanţă de aprox. 30 min/1 h unul de celălalt, pentru că astfel se poate exploata la maxim potenţialul turistic al zonei, însă cu bun simţ şi respect faţă de munte, spre deosebire de mai ştim noi ce alte naţii care lasă in urmă munţi de gunoaie pe unde trec. 

   Zăbovim puţin pret de-o’mbucătură şi ne pregătim „costumaţia” pentru ce avea sa fie un alt inedit şi memorabil traseu de via feratta. Deja o parte din replici le ştiam, pentru că exclamaţiile care au urmat erau cam aceleaşi cu cele din zilele anterioare: wow, ce frumos! wow, ce peisaj! wow, ce superb! mamăăă! ce fain poate să fie! ce tareee! 

   Astfel am atins şi vârful Monte Paterno – 2.745m, de pe înălţimea căruia am putut admira in toată splendoarea lor atât cele „3 Cime” cât si alte creste zimţate si privelişti spectaculoase. 

   Ca să nu mai zic de coborârea pe versantul opus celui pe care am venit, trecând prin alte câteva mici galerii săpate in stâncă, înconjurând masivul si ieşind înapoi la refugiul Lavaredo. 

   Timpul şi ziua au trecut mult prea repede, atât am fost de absorbiţi de frumuseţea a ceea ce vedeam in jur, si dat fiind că ritmul a fost (din nou) unul prea lejer, ne-am trezit că am ajuns in parcarea unde lăsasem maşina, mai jos de refugiul Auronzo, pe înserate. 

   Acum problema era că mai aveam de parcurs vreo câţiva zeci de km pâna in staţiunea Santa Cristina, de unde ar fi trebuit să luăm telecabina spre refugiul unde Ciprian aranjase să dormim si care sa fie punctul de plecare in traseul de a doua zi, pe vârful Sas Rigais. 

   Am ajuns noi in Santa Cristina (1.428m), dar se lăsase deja noaptea, eram prea obosiţi si înfometaţi ca să mai avem chef şi energie să urcăm pe întuneric, pe jos, până la acel refugiu aflat la altitudinea de 2.100m, aşa că in seara aia, de voie-de nevoie, am înnoptat in parcarea de la telecabină. 

   Am avut norocul să avem apă curentă in apropiere, am gătit la primus-uri şi ne-am ospătat pe săturate. 

   Pe scurt, ne-am organizat surprinzător de bine, astfel că, cu câteva secunde înainte să înceapă o ploaie torenţială, ne-am instalat sacii de dormit sub scările clădirii telecabinei si am dormit duşi până ce răcoarea dimineţii şi jena de-a nu fi găsiţi de primii turişti dormind ca nişte boschetari ne-a făcut să ne ridicăm şi să ne pregătim pentru un nou „rol”, un nou „decor”, o nouă experienţă. 

   Ziua 4/ scena 4 – Col Raiser – Sas Rigais: Il paradiso perduto e ritrovato

   Ne-am pornit motoarele însă am luat telecabina către Col Raiser – 2.106m, scutind astfel o urcare de vreo 2-3 ore. Vremea era cam instabilă, plouase in noaptea precedentă şi se anunţa o zi înnorată. Dar moralul nostru era ridicat şi noi eram pregătiţi pentru o nouă aventură (bine, unii mai dădeau semne de „avarie” dar n-au renunţat) 

   De la Col Raiser am mers pe curbă de nivel, pe potecă, către refugiul Firenze 2.037m (aici ar fi trebuit sa înnoptăm cu o seară înainte). 

   Tinta noastră de azi era vârful Sas Rigais, deocamdată vremea era OK, aşa că am continuat pe cărare până la o intersecţie de trasee, aflată la baza versantului de unde începea practic urcarea. 

   Dragii mei, sunt în pană de cuvinte, încercând să descriu frumuseţea peisajelor acelor locuri, in acel timp şi spaţiu.

   Totul era incredibil, impecabil, comparabil doar cu percepţia pe care o au majoritatea asupra „paradisului pierdut”. „Fotografiam” secvenţe pe care speram să le păstrez cât mai mult in memorie, pentru clipele de mai târziu, de-acasă, de la birou, când ştiam că voi simti nevoia de „evadare”. 

   Pajişti înverzite pline de flori, văcuţe care păşteau nestingherite, pereţi înalti, stâncoşi cu creste ascuţite încadrau perfect acest peisaj de basm. Linişte şi pace. Uitare şi regăsire. Natura şi-a desăvârşit aici una din operele ei extraordinare, care te lasă fără respiraţie. Mergeţi in Dolomiţi, oameni buni, şi nu veţi regreta!

   Alegem varianta din dreapta versantului şi urcăm pe o vale cu un povârniş bolovănos, dar care nu ne creează mari probleme, si ajungem într-o şea de unde începea traseul de via feratta spre vârf. 

   Vremea cam făcea nazuri, se adunau norii şi se lăsa o pâclă ceţoasă care ne-a însoţit până pe vârf. Iarăşi, având ritmuri diferite, ne separăm si ajungem pe rând pe Sas Rigais, la 3.025m, unde ne udă primii stropi de ploaie şi nu putem zăbovi prea mult. 

   Coborâm pe altă parte, tot pe via feratta, traseul făcând un fel de buclă. O coborâre lungă, solicitantă, dar frumoasă, norii si ploaia părăsindu-ne si sub noi deschizându-se, in plin soare al după-amiezii, întreaga vale cu alte creste muntoase la orizont. 

   Ne regrupăm o parte din noi la baza versantului care a fost punctul de plecare, pe restul aşteptându-i apoi la refugiul Firenze, unde savurăm cu toţii câte-o bere sau o plăcintă cu mere, după pofte, după care ne grăbim să prindem telecabina. 

   Nu e timp de leneveală, regizorul vrea să ne ţină in priză pentru rolurile din ultima zi, aşa că ne îndreptăm spre ultimul platou de filmare, masivul Marmolada. Parcurgem câţiva km buni de şosea prin nişte pasuri înalte, cu nişte curbe şi viraje de ne treceau toate emoţiile, şi ne oprim la Lacul Fedaia, aflat la aprox. 2.000m, unde înnoptăm la refugiul Marmolada – Castiglioni. 

   Ziua 5/ scena 5 – Marmolada – Punta Penia: il fine di un meraviglioso soggiorno

   „In the jungle, the mighty jungle , the lion(s) sleep(s) tonight” – uite-aşa suna alarma Otiliei, trezindu-ne pe toţi devreme, in ultima zi ce aveam s-o petrecem împreună pe munte. De data asta, pe cel mai înalt munte al Dolomiţilor. 

   De lângă lacul Fedaia, am luat un fel de „telecuşcă” până la refugiul Pian dei Fiacconi la 2.625 m.

  N-a fost cel mai greu traseu, ba dimpotrivă, cel mai scurt, însă a fost spectaculos prin faptul că am urcat o pantă înzăpezită şi am traversat un gheţar, „înarmaţi” până-n dinţi cu colţari, pioleţi, legaţi în coardă... ca niste adevărați profesionişti. 

   Şi am mai facut un traseu de via feratta. Şi am ajuns la altitudinea de 3.343 m, pe vârful Punta Penia. Şi a fost soare şi frumos, şi am făcut poze şi ne-am bucurat de ultimele clipe „la înălţime”. Şi am coborât cu părere de rău, ştiind că s-a filmat ultimul cadru, că vom lăsa în urmă acest decor minunat, că vom preda costumele, că se vor stinge luminile, şi că peste câteva zile vom ajunge acasă şi că fiecare dintre noi îşi va relua celălalt rol, din viața reală, de zi cu zi. 

 
   ŞI MAI VREAU !!!!!

   Dar asta n-a fost tot. Ne-a prins şi ploaia, aşa, ca de rămas-bun, dar eram deja jos la maşină (ce noroc, dom’le!). 

   Apoi motorul maşinii lui Ciprian a început brusc să facă probleme (ce ghinion, dom’le!) Sfătuit fiind să nu-l mai oprească dacă nu voia să rişte să nu mai pornească deloc si să rămânem acolo, am hotărât s-o lăsăm pe Otilia in acea seară într-un orăşel de unde trebuia să ia autobuzul apoi trenul de intoarcere spre Elveția, apoi pe Andrei in miez de noapte in Villach de unde trebuia să ia trenul înapoi spre Frankfurt.

   Noi ceilalți am pornit pe drumul de întoarcere in țară, unde am ajuns după o noapte şi o zi de şofat in continuu (pentru unii) şi de dormit in cele mai chinuitoare poziții (pentru alții). 

   Si acum, cu ocazia nominalizărilor la premiile Oscar, permiteți-mi un mic discurs:

   "Ii mulțumesc lui Ciprian pentru inițiativă, răbdare şi că ne-a împărtăşit din experiența lui. Mulțumesc şi celorlalți coechipieri, pentru că sunt oameni deosebiți şi că m-am simțit fantastic alături de ei.

Mulțumesc, ALMERA INTERNATIONAL. BIG PANDA a fost din nou la înălțime!"

   NE VEDEM LA PREMIERE! :)

TO BE CONTINUED ... 

(nu ştiu cum se zice asta în italiană)