El Camino de Santiago - The way, my way

   De ce m-am hotărât să fac acum această călătorie, acest drum (camino), în acest moment al vieții mele? Multora li se poate părea o nebunie, o ciudățenie: să mergi 800 de km pe jos, timp de 3 săptămâni... uai! da’ oare fata asta chiar n-are nimic mai bun de făcut? 

   Ei bine, ca majoritatea deciziilor pe care le iau, în care emoțiile preiau controlul și calcă rațiunea în picioare (da, încă mai lucrez la asta), recunosc că și asta a fost una emoțională, impulsivă. Într-o zi mi-am zis: nu știu ce surprize îmi rezervă viitorul, așa că hai să mai profit de libertatea de a face ce-mi trece prin minte și să-mi duc la îndeplinire și planul acesta. 

   Și am cumpărat biletele de avion, mi s-a aprobat concediul, și de abia după aceea am început să mă documentez mai amănunțit, să citesc despre experiențele altora, să-mi planific itinerariul, să mă pregătesc pentru ce mă așteaptă.

Marcajele care-i îndrumă pe pelerini 

   Ideea de a parcurge „El Camino de Santiago” a fost o mică sămânță plantată undeva într-un colțișor al minții cu ani în urmă, crescând de curând în gândurile mele până la stadiul de posibilă frumoasă aventură. Pe mine mă definesc aventura și situațiile care să-mi pună la încercare limitele. Nu cred că din inconștiență sau un curaj exacerbat, ci mai degrabă din dorința de a ieși din rutina unei vieți monotone sau dintr-o nevoie de adrenalină care nu-mi dă pace și mă face să caut mereu noi și noi provocări. 
   Cert este că experiențele care mi-au rămas întipărite în memorie, care m-au emoționat profund și care m-au făcut să mă simt vie, au fost cele în care am ieșit din zona mea de confort, am încercat experiențe noi care m-au solicitat fizic și mental. Mă conduc după principiul că viața nu trebuie trăită pe canapeaua din fața televizorului. 
   Călătoriile, explorările, evadările în natură și conexiunea cu toate elementele ei îmi oferă libertatea de a fi și bucuria de a trăi. Și mă consider o norocoasă că am putut face până azi cam tot ce mi-am propus, și că multe dorințe mi s-au îndeplinit. Să fie clar, nu doar visând cu ochii deschiși sau rugându-mă în patul meu seara înainte de culcare și sperând că visul să devină realitate a doua zi, ci acționând în direcția propusă.

   Despre Camino acumulasem informații relativ puține în timp, știam că este un pelerinaj pe care-l fac creștinii catolici, ca pe o dovadă a iubirii și recunoștinței față de Dumnezeu, sau ca pe un act de penitență, de iertare a păcatelor, ca pe un mijloc de apropiere de divinitate.  Este unul din cele 3 mari pelerinaje religioase creștine, celelalte două fiind: unul către Roma, altul către Ierusalim.

      



















   Semnificațiile lui sunt multiple, îmbinând faptele istorice petrecute cu sute de ani în urmă cu legendele și mai vechi despre apostolul Iacob, unul dintre discipolii lui Isus, decapitat și martirizat ca urmare a propovăduirii creștinismului după crucificarea lui Isus. Se pare că osemintele sfântului Iacob sunt îngropate în altarul catedralei din Santiago de Compostela, el devenind și protectorul spiritual al Spaniei, sărbătorit la data de 25 iulie. 

Catedrala din Santiago de Compostela

   
   Să fim înțeleși, eu una nu am intenția de a-l face ca un pelerinaj religios. L-am asociat mai degrabă cu o călătorie mai neobișnuită, cu o inedită experiență: o nouă țară, oameni noi, civilizație și peisaje diferite. Inițial am vrut să-l fac pe bicicletă, dat fiind ca poți parcurge distanțe mai mari în timp mai scurt. Printre altele, citisem și niște impresii nu prea favorabile ale unui globe-trotter, care a fost dezamăgit de aglomerația și agitația întâlnită pe traseu, ceea ce mă făcuse să iau în calcul varianta cu bicicleta ca să n-o lălăiesc prea mult și să nu intervină plictiseala dată de durata și monotonia mersului pe jos.

   Însă, Universul a vrut să întâlnesc pe cineva care mi-a schimbat viziunea asupra acestei călătorii și a semnificației ei și care mi-a stârnit dorința de a bate acest drum la pas, cu rucsac în spate, singură, în acest moment al vieții mele. Și cred că nimic nu este la voia întâmplării și că toate interacțiunile dintre oameni au o însemnătate și un scop bine determinat (chiar dacă asta sună că un clișeu), cert e că nici nu se putea un „timing” mai bun. “El Camino” mă cheamă și trebuie să mă duc.

Săgeata galbenă, semn că ești pe drumul cel bun 

   Ar fi cazul să fac „o confesiune”, cu riscul de a declanșa dezaprobarea sau chiar dezamăgirea apropiaților mei: nu sunt o persoană religioasă. În opinia mea, diversitatea aceasta de religii și culte, cu toți adepții, practicanții și propovăduitorii lor care susțin că a lor este cea bună, autentică, adevărată, mereu în conflicte pentru supremație, fiind pregătiți să se sacrifice și să-i sacrifice și pe alții pentru crezul lor, mi se pare o genială și eficientă modalitate de manipulare, control și din nefericire, și de distrugere a maselor. Mai mult sau mai puțin din cauza ignoranței, sărăciei sau din lipsa educației. 
   
   M-am născut și am crescut ca o creștin-ortodoxă, dar de la un timp încoace mintea și judecata mea, cu limitările ei, nu mă mai lasă să cred în Dumnezeul cel atotputernic de sus din ceruri, menționat în scripturi și acceptat de către creștini. Pur și simplu simt că nu pot să cred în acest Dumnezeu „Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute” și al lui Adam din coasta Evei, care ne veghează de acolo de sus din cer pe fiecare în parte, ne ascultă rugăciunile și ne vindecă de boli și suferințe (sau nu). Nu pot să cred așa cum o fac cei care merg plini de smerenie la biserică, (se fac că) ascultă cu pioșenie liturghiile, aprind lumânări, dau acatiste, stau în genunchi, își fac cruce, pupă icoane, așteaptă la cozi imense că să atingă moaștele unor sfinți și se roagă de iertarea păcatelor lor „lumesti”, mai fac și o donație pe la vreo mănăstire ca după aceea să-și continue traiul împăcați, sperând că Dumnezeu i-a văzut, le-a dat un „like”, îi va trece cu bine de Judecata de apoi și le va rezerva un loc la umbră în grădina raiului pentru viața veșnică. Aș vrea să nu-i judec pe aceștia pe cât am tendința s-o fac, am trecut și eu prin faza asta dar am depășit-o. 
   Cum de altfel nu pot să cred nici în Mohamed, Shiva, Brahma, martorii lui Iehova, sau în ce i s-a năzărit peste noapte lui Joseph Smith. Însă pun preț pe cele câteva elemente fundamentale comune care stau la baza acestor religii cum ar fi compasiunea, bunătatea, iubirea și nu mi-am pierdut speranța ca lumea să devină mai bună călăuzindu-se după aceste principii. Dar trebuie să mai găsesc încă multe piese din acest uriaș puzzle ca să am o imagine clară a divinității din perspectiva creștinismului, ca să mă declar fără echivoc și urmă de îndoială, creștină, și să practic ritualurile creștine. Iau în calcul și varianta că n-am să le găsesc niciodată, este posibil că în această viață să nu mă număr printre cei care au avut parte de nu știu ce revelații și li s-a luminat dintr-o dată calea către ADEVĂR. 
   Cert e că nu pot să cred pentru că așa e bine, sau ca să mă integrez și eu în societate cu ale ei norme și dogme, sau pe principiul că n-am nimic de pierdut, simt că trebuie să mai cercetez că să fiu convinsă că nu e vorba doar de o poveste născută din imaginația unora și frumos prezentată și răspândită în lumea asta largă pentru a deține controlul asupra celor mulți și necăjiți. Deși cunoașterea totală și adevărul absolut nu le-a deținut nimeni niciodată, fie el filozof, teolog, mistic, guru, parapsiholog, clarvăzător sau șaman, abordări și interpretări sunt multe, de unde și atâtea conflicte religioase și confuzii la nivel de spiritualitate. Poate doar omul de știință a fost cel mai în măsură să ne furnizeze niște date concrete, pe baza unor cercetări sprijinite de tehnologie, dar și aici apar niște limitări când se iese din sfera materiei, a substanței, a vizibilului, a tangibilului și ne raportăm la suflet, la spirit, la conștiință. 
   
   Înclin să cred totuși în afirmația cum că „Împărăția lui Dumnezeu este în fiecare din noi” și că doar de noi depinde, prin cunoaștere, autocunoaștere și implicit trezirea conștiinței, să ne eliberăm de constrângeri și prejudecăți și să urmăm calea către alinierea la divinitatea din noi ca să ne întoarcem într-un final la „origine”, la „sursă”, după îndeplinirea misiunii noastre pe Pământ. 

   Pentru că sunt un om care și-a pus mereu întrebări legate de „scopul și durata vizitei” pe acest pământ și de finalitatea sau continuarea existenței lui după ce încetează funcțiile vitale ale organismului, recunosc că m-a tulburat încă de mică teama de moarte și gândul la dispariția noastră din planul fizic. Încă nu am scăpat total de această angoasă, de frica de necunoscut, la nivelul de cunoaștere la care am ajuns acum. 
   Dar totuși, nu sunt nici atee: cred într-un Mare Spirit, sau într-o „entitate” supranaturală și mult superioară ființelor umane, sau într-o multitudine de energii și forțe vibraționale, care ne influențează viața. Pentru că altfel nu știu cum ar fi putut evolua acest TOT perfect din NIMIC, oricâte reacții și fenomene argumentate științific ar fi avut loc la ÎNCEPUTUL ÎNCEPUTURILOR.

   Mai cred în uluitoarea capacitate cu care a fost înzestrat OMUL de a gândi, de a simți, în curiozitatea lui și dorința de a cerceta, de a descoperi, în talentul lui de a crea opere mărețe, cred în liberul lui arbitru și sunt de-a dreptul fascinată de extraordinara lui evoluție de-a lungul timpului. Mai cred că acest infinit Univers, spațiul și timpul lucrează împreună și că existența noastră pe Pământ este guvernată de niște legi nescrise, cum ar fi cea a karmei, sau legea atracției.    Și-apoi, mai cred și în posibilitatea revenirii sufletului pe pământ, după moartea trupului, rematerializat într-o nouă formă de viață, asta dacă mai are niște treburi rămase nerezolvate. Și mai venerez de-a dreptul toate elementele Naturii care ne înconjoară și se îmbină atât de armonios ca să facă viața posibilă pe Pământ, această planetă fantastică care ne suportă de atâtea milioane de ani dar pe care o distrugem fără milă. Așadar nu sunt o „religioasă” dar sunt o „credincioasă”, curioasă și interesată de cunoaștere, cu înclinații spre misticism.

    Ok, hai că am divagat destul, să revin la motivele mele de a parcurge acum acest drum. 

   Traseul pe care am ales eu să-l parcurg se cheamă „Camino Frances” (sau Ruta Franceză) cel mai popular drum de pelerinaj din toate timpurile – cu punctul de pornire St. Jean Pied de Port (Franța), și care traversează nord-vestul Spaniei prin orașele Pamplona, Longrono, Burgos, Leon, Astorga, Saaria –  cu un total de 791 km. Drumul duce spre orașul  Santiago de Compostela, în inima căruia se află catedrala catolică a Sfântului Iacob.

Ștampilele pe care trebuie să le aduni pe pașaportul de pelerin, 
dovadă că ai parcurs tot traseul

   
   În esență acest drum are un puternic impact spiritual asupra pelerinilor, judecând după părerile și impresiile miilor de oameni care l-au parcurs și prin prisma revelațiilor avute, a schimbărilor și transformărilor majore suferite de cei mai mulți dintre ei. 
   Posibil să fie din cauza că drumul se așterne direct sub Calea Lactee și s-a constatat că urmează liniile de forță magnetică ale Pământului ce reflectă energia primită de la aceste așezări de stele de deasupra lui și că asta influențează stările și trăirile îndrăzneților călători. 
   Posibil să fie și din cauză că majoritatea celor care se decid să facă asta se află la un moment de răscruce, de cotitură a călătoriei lor prin viață, au trecut printr-o experiență traumatizantă și caută vindecare, împăcare, liniște sau niște răspunsuri la frământările lor existențiale, și atunci, implicit prin deschiderea minții și nivelul de „trezire”, de înălțare a sufletului lor, să fie atinși de tot ce le oferă „Camino/ Calea”, cu bune și rele, frumoase și urâte, astfel încât să rămână pentru ei o „life-changing experience”.

   Nevoia care s-a manifestat la mine în acest moment și care m-a determinat să fac acest drum este legată de dorința de detașare de niște neîmpliniri ale trecutului, de găsire a unui echilibru emoțional și a păcii interioare.

  Cred că mare parte din noi, oameni dotați cu intelect și anumite sensibilități, trecem, mai devreme sau mai târziu în cursul vieții printr-o perioadă de căutare a unui rost, a unui sens, când simțim nevoia de o schimbare a modului de a gândi și a felului de a fi, de lepădare de niște obiceiuri, de ieșire din niște tipare repetitive care ne provoacă prea mult zbucium și suferință. 

   Ei bine, și eu mi-am propus să petrec acest timp cu mine însămi, departe de casă, de familie, de munca de la birou, de activitățile curente, în speranța de a găsi o edificare asupra cauzei tulburărilor emoționale prin care trec ca ființă umană captivă a prea multor gânduri și mereu în căutare de „ceva” sau a „cuiva”, să (mă) înțeleg, să (mă) iert, să mă eliberez de regrete, de nemulțumiri, de prejudecăți, să mă cunosc mai în profunzime și să mă accept așa cum sunt. 

   Îmi propun ca după ce voi fi ajuns cu bine la final, să fiu pregătită să abordez un nou început, să fiu mai motivată, încrezătoare, optimistă. Să mă pot bucura în continuare de viață și de frumusețea ei sub toate aspectele, așa cum sunt, cu ceea ce am și alături de cei care sunt prezenți în ea. Sper că pe parcursul acestui drum să-mi cultiv răbdarea, autodisciplina, calmul și voința de care am dus lipsă până acum în diferite situații.

 

  Nu în ultimul rând, această călătorie vreau s-o fac și pentru iertarea suferințelor pricinuite unor persoane din trecutul meu, să zicem că va fi ca o „spălare de păcate”, o iertare a propriilor greșeli și o acceptare a neîmplinirilor sentimentale ca pe niște lecții de viață.  Așadar, va fi o călătorie de vindecare a rănilor sufletului, de asumare a realităților personale și înconjurătoare, și poate, de ce nu, de învățare și experimentare a iubirii necondiționate despre care am tot auzit și citit în ultima vreme din diverse surse, cu scopul evoluției mele spirituale.

   Acest traseu de 800 km, parcurs pe jos pe distanțe de aprox. 40 km pe zi, va fi o provocare destul de mare și din punct de vedere fizic. Nu am dubii că mersul pe jos și efortul își vor spune cuvântul, probabil vor apărea momente de epuizare, de monotonie, dar știu că Universul îmi va da forță și că voi păși cu bucurie și recunoștință pe treptele catedralei din Santiago de Compostela în ziua de 20 iunie. 

 

   Am sentimentul că va fi o experiență unică, memorabilă, deși nu mă aștept la miracole, să intru în vreo stare extatică sau să am parte de vreo revelație. E posibil ca unora, rândurile de mai sus să li se pară afirmații ușor emfatice ori superficiale, dar ele descriu trăirile si punctele MELE de vedere „înainte de drum”. Cu siguranță voi ajunge la o înțelegere mai profundă a lor „după drum” și am speranța că se vor materializa într-o transformare în mai bine a vieții mele, în echilibrul mult căutat.

   În acest moment sunt recunoscătoare că am ajuns să mă număr printre cei care au înțeles că fericirea o poți găsi în lucrurile mici, fericirea chiar constă în simplitate, bunătate, generozitate, în bucuria de a fi, zi de zi, și de a dărui. Așa că vă mai zic doar atât, din „ințelepciunea” personală acumulată până azi: trebuie să ne prețuim și să avem noi înșine grijă de noi pentru că nimeni altcineva n-o poate face în locul nostru, să mulțumim pentru ce avem, să ne bucurăm ca niște copii de momentul prezent pentru că timpul trece halucinant de repede, să zâmbim mai mult, să interacționăm mai mult între noi la modul real, nu virtual, să spunem ce simțim și ce gândim, să facem lucrurile care ne plac, să nu ne lăsăm simțurile să amorțească, durerile sau dezamăgirile să ne înrăiască și visele să se destrame, ci să acționăm fără teamă, ca să ne îndeplinim dorințele și să trăim frumos și cu folos.

 

   Vă doresc și vouă celor care ați citit aceste rânduri, PACE ȘI IUBIRE!