ELBRUS 2016 - Jurnal de pe frontul de est

MUNTELE ELBRUS este cel mai înalt vârf din Europa, unul dintre cele șapte cele mai înalte vârfuri de pe cele șapte continente (Seven Summits). Este situat în Rusia, în provincia Kabardino-Balkaria, la doar câțiva kilometri de graniță cu Georgia, făcând parte din Munții Caucaz. Elbrus este un vulcan stins, având ultima erupție în anul 50 d.Hr., și este un crater (300-400 metri în diametru) acum umplut cu gheață și zăpadă. Muntele încă mai păstrează forma conică, ușor înclinată. Are două vârfuri principale; vârful de Vest de la 5.642 metri și vârful de Est la 5.621 de metri, despărțite de o șea aflată la 5.416 m. (sursa: www.summitpost.org)  

  

   Joi, 25 august. S-a apropiat ziua plecării. Au durat cam două luni discuțiile, stabilirea detaliilor cu agenția Pilgrim Tours, obținerea vizei pentru Rusia, pregătirile. Nici prin gând nu mi-a trecut la începutul verii, când mi-am făcut planurile de vacantă, că voi păși pe tărâm rusesc, d-apăi să mai urc și pe Elbrus. S-a întâmplat să mă reîntâlnesc cu Silviu în Ceahlău la concursul de alergare „Bate Toaca” la sfârșit de iunie, și el să aducă vorba despre niște prieteni de-ai lui din Iași care vor să facă vârful vara asta. Mie mi s-a aprins imediat beculețul pentru că îmi propusesem cândva mai demult să fac vârful dar nu am avut cu cine, și uite-așa, acum s-au aliniat astrele, am fost acceptată în grup și sunt foarte aproape de a se materializa visul meu mai vechi de a urca pe Elbrus. 

  

    Îmi organizez rucsacul, analizând fiecare lucru, știu că nu-mi permit să car ceva în plus care să mi-l îngreuneze inutil. Totul este pregătit. Echipamentul de iarnă, o parte din mâncare, pașaportul cu viza. Mama e la mine și se uită curioasă la tot ce am așezat ordonat pe canapea pentru poza „de dinainte”. Ia pioletul în mână și mă intreabă la ce o să-mi folosească acest „târnăcop”. Îi explic că e doar pentru sprijin, atât fizic cât și moral. :) Mă sui pe cântar cu rucsacul în spate, treaba-i bună, are vreo 18 kg, ceea ce mă liniștește, noi fiind limitați la 23 la bagajul de cală. 

  

    Până la urmă am hotărat să facem călătoria cu avionul și nu cu trenul, cum ne-am propus inițial. Mi-am imaginat aventura vieții mele cu trenul: 2 zile și 2 nopți, la vagon de dormit, da, ar fi durat foarte mult și ar fi fost foarte obositor, dar am fi avut ce povești. Din (ne)fericire, trenul direct Iași – Rostov-pe-Don a fost anulat și ar fi fost prea complicat pe altă rută. Așa, ne-am luat bilete de la Chisinău la Moscova, apoi de la Moscova la Mineralnye Vody, urmând că cei vreo 170 km de la aeroport pană la baza muntelui să-i facem cu o masină de-a celor de la Pilgrim Tours. Agenția asta se ocupă (nu numai) de organizarea expedițiilor pe vârful Elbrus și oferă celor care ajung în zonă, suport logistic și informații prețioase, contra-cost, bineînțeles. Am apelat și noi la ei pentru facilitarea obținerii vizei, pentru transport și cazare și alte indicații la fața locului, altfel ar fi fost muuult mai complicat. Reprezentantul lor, singurul vorbitor de engleză de-acolo cu care ne-am putut înțelege, ne-a fost de mare ajutor (pentru că rușii din zona aia nu știu o boabă de engleză – de fapt, la ce le-ar trebui să știe? Cei care vin la ei în tară ar trebui să știe limba rusă, nu?). De ghid nu avem nevoie, pentru că informații despre munte am găsit suficiente din alte surse, pregătire fizică și echipament avem, așa că, cu puțin noroc vom reuși să facem pe cont propriu ce ne-am propus.

   Vineri, 26 august. A venit şi ziua plecării. Nu am emoţii prea mari, experienţa îşi spune cuvântul. Sunt optimistă, totul va fi bine. Din Bacău trebuie să ajung la Iaşi, să mă întâlnesc cu restul echipei, după care să plecăm spre Chişinău să luăm avionul. În Bacău nu am noroc să schimb lei în ruble la nici o bancă, aşa că mă mulţumesc cu dolari şi demarez cu voie bună şi muzica dată la maxim în maşină. Începe aventuraaa!

   În Iaşi, mă întâlnesc doar cu Silviu şi cu Mădălina care mergeau cu mine în maşină, ceilalţi 3 coechipieri, Paul, Maria, Marian, plecaseră deja. Trecem graniţa în Republica Moldova pe la Albiţa, cumpărăm vignetă şi ajungem în jur de ora 11 seara în Chişinău. Aici am aranjat cu cineva să las maşina pentru câteva zile într-o parcare supravegheată, pentru că în parcarea aeroportului ar fi fost prea costisitor. Şi pentru că până la 7 dimineaţa când aveam zborul, mai avem câteva ore bune de aşteptat, ne aşezăm cuminţei la o terasă să mai povestim una-alta la un pahar de „jin”. Bineînţeles că ne-a luat somnul la un moment dat, ne băgăm în maşină, aţipim şi de unde aveam atâta timp până trebuia să fim la aeroport, ne trezim panicaţi că e trecut de ora 5, taxiul chemat nu mai venea, când a venit n-avea loc în portbagaj pentru rucsacuri, era prea târziu să mai chemăm altul, ne înghesuim aşa cu toate în spate şi la cum a mers de regulamentar acest şofer, din centrul Chişinăului până la aeroport, ne şi imaginam cum ne uităm la coada avionului nostru care decolează fără noi la bord. Dar, ajungem la timp, facem check-in-ul, echipa se întregeşte şi gataaa, decolăm spre Moscovaaa! Ehee, stai că nu-i aşa simplu, aici ne sunt verificate paşapoartele, vizele, şi mai avem de aşteptat vreo 5 ore următorul zbor către Mineralnye Vody, unde ajungem seara pe la 7. La aeroport ne aşteaptă şoferul trimis de agenţie, ne bagă într-o dubă şi, după un drum infernal de vreo 3 ore pe valea râului Baksan, cu multe curbe, hurducături, viteză, frâne, ne lasă la hotel în Cheget, acest mic sătuc-staţiune aproape de baza muntelui unde ne-am luat o noapte de cazare ca să ne spălăm şi să ne odihnim după mai bine de 24 de ore de călătorie. 

Pe aeroportul din Moscova

In Cheget

   Duminică, 28 august. După un copios mic dejun „în stil rusesc” (cu de toate, de la cafea, ceai, lapte, până la ochiuri, cașcaval, pâine cu unt și dulceață și un fel de terci de ovăz de-al lor foarte gustos), sătui, odihniţi şi entuziasmaţi, spunem „spasiba”, ne opintim bine ca să ne luăm rucsacurile în spinare şi pornim spre Azau, punctul din care practic începe marea noastră expediţie.
   Dintre noi toţi, Paul, omul nostru de bază fiindcă el s-a ocupat cam de toate detaliile organizatorice, este într-un fel şi ghidul nostru (deși nu l-am plătit – oare ar fi trebuit?) pentru că are track-ul pe GPS, pentru o mai bună orientare. Ne spune că mai avem 4 km până în Azau, de unde în mod normal se ia telecabina, dar de unde noi am ales să urcăm „în stil alpin”, adică fără ajutorul mijloacelor mecanizate şi cu rucsacul cu tot echipamentul şi mâncarea pentru mai multe zile în spate, şi bineînţeles, „fără oxigen suplimentar”. :)

Pe marginea drumului dintre Cheget și Azau

   Eh, ce mi-s 4 km... pe marginea şoselei. O luăm uşor la pas, trecem prin sătucul Terskol, ne mai cumpărăm butelii pentru primus că astea n-am avut voie să le luăm în avion, ne mai suplimentăm porţiile de hrană ca urmare a unor pofte „last-minute” şi intrăm în Azau. Vârful Elbrus se vede în depărtare, doar că mai avem de mâncat niscaiva supe până sus. Azau-ul e un fel de mini-staţiune, la 2.300 m altitudine, cred că aglomerată în perioada iernii când se schiază în zonă. Vara, e un loc unde poate să vină orice turist să facă o plimbare cu telecabina până la 3.700 m, apoi cu ski-mobilul până la vreo 4.100 unde să facă o poză cu vârful înzăpezit în fundal ca să se laude la toţi că, vorba aia, „a fost în Caucaz”.

   Treaba-i bună pân-aici. Ignorăm telecabina, ca şi cum n-ar exista. Nuuu, noooi, noi urcăm pe jos, prin forţele proprii. Altfel ar fi prea simplu, prea uşor, n-am bătut atâta drum că să ne „dăm” cu telecabina, ce naiba! Altfel am fi tras o fugă până la Buşteni... sau până la Chamonix.

Începutul urcușului, jos în urmă a rămas Azau-ul

Mădălina, Maria, Oana

Un pârâu care ne-a dat mari bătăi de cap să-l traversăm

   Şi începem... uşor-uşor, pe pârtia de ski de sub cablurile telecabinei, în acordurile muzicii retro care se tot auzea pe la boxele amplasate pe stâlpii de susţinere. („Felicità...e tenersi per mano/ andare lontano/ la felicità”... chiar că da!) Traversăm şi-un pârâu cam vijelios ca urmare a topirii zăpezii/gheţii de sus şi ajungem la prima staţie a telecabinei, exact înainte de a începe să plouă. Hmm, treaba asta cu ploaia, sau în fine, cu vremea rea, eu una prefer să nu studiez prea mult aspectul ăsta şi să fiu optimistă, să gândesc că va fi bine si frumos până ce mă văd înconjurată de nori ameninţători, când încă mai sper că nu se vor descărca pe mine. Bineînţeles că tot Paul a fost cel care s-a informat despre vreme. De data asta am avut noroc, pentru că în minutul în care a început o rafală puternică cu gheaţă, ne-am adăpostit în clădirea telecabinei. Eram deja la altitudinea de 2.800 m (he-he, deasupra lu’ Moldoveanu) şi frigul îşi făcea simţită prezenţa. Prietenul meu de nădejde, Frigul. Nu mă părăseşte aproape niciodată, doar atunci când e alungat de căldura toridă din toiul verii, şi deşi uneori mă face să sufăr, îl accept aşa pentru că odată cu el, am parte şi de momente memorabile. Şi-apoi, am un aliat împotriva lui, Puffoaica, care e prietena mea cea mai bună pe munte.

   Se opreşte ploaia după vreo oră, dar pentru că noi eram deja obosiţi şi rupţi de greutatea rucsacurilor, ne hotărâm să stabilim aici „Base camp 1”. O primă tabără cam neobişnuită, pentru că un cort l-am montat chiar în interiorul clădirii, altul afară. Recunosc că am dormit cam nasol pe ciment în loc de iarbă, dar măcar am evitat ploaia care l-ar fi putut uda încă din prima noapte. 

Prima tabără, jos în vale se vede Cheget-ul

   Luni, 29 august. Ne trezim, ne dezmorţim după prima noapte dormită în cort, îndesăm iar lucrurile în rucsacuri şi îi dăm tot la deal. Acelaşi drum bolovănos, prăfos, lipsit de vegetaţie. Nu sunt foarte impresionată, peisajul din jur e prea arid, nu tu copaci, nu tu pajişti verzi, doar câte-o floricică timidă şi speriată mai apare de după stânci pe ici pe colo. De păsărele sau animale nici nu poate fi vorba. 

Silviu și cu mine, pe urcarea de sub cablurile telecabinei

Paul și Maria, făcându-și plimbarea de seară 

   Vremea e bună, senin, soare, şi ajungem la 3.500 m, a doua staţie de telecabină. Aici întâlnim primii oameni care coboară şi care se vede că au petrecut mai multe zile sus, probabil au făcut şi vârful. Continuăm ascensiunea până la 3.700 m, unde dăm de prima cabană şi apoi de celebrele „butoaie”, la 3.800 m. Cred că toată lumea care a citit despre Elbrus ştie de aceste „butoaie” (the Barrels). Sunt nişte refugii rotunde din tablă, ca nişte butoaie dar culcate, care de la distanţă mi se par vechi, ruginite, neprimitoare, mă bucur că nu rămânem aici. Preferăm să punem cortul, pe care-l şi montăm la 3.900 m, ceva mai sus de ultima staţie a telecabinei, la baza gheţarului. 

Greu la deal :)

Silviu, la 3.700 m, "cu butoaiele în spate" :)

Ratrak-uri așteptându-și clienții

A doua tabără, la 3.900 m (în spate, vârfurile Elbrus) 

   Se lasă seara şi odată cu ea, frigul. Altfel de frig, e frigul de gheţar, care-ţi intră în oase odată ce dispare soarele şi care mai iese doar cu ajutorul pufului. Dragii mei, cei care nu aţi aflat până acum, puful asta, fie el de gâscă, de raţă, de pinguin, de pitulice, de ce-o fi, atâta timp cât rămâne uscat şi formează acel strat izolator de aer, îşi face treaba într-un mod GE-NI-AL ! Asta ca să nu ziceţi că nu v-a spus nimeni! 

   A doua noapte la cort, în „Intermediate Base Camp 2”, a fost precedată de un moment neaşteptat de romantic şi extrem de... sensibil. Marian, trubadurul nostru secret, începe să ne cânte nişte cântece la... chitară. Dar să nu va gândiţi că şi-a cărat o chitară cu el, atâta-i mai lipsea că în rest avea de toate (inclusiv adidaşi de schimb). Nu, el ne-a cântat cu surprinzător talent, pe telefonul lui cel deştept şi frumos, cu ajutorul unui program creat chiar de el, care afişa corzile şi facea auzite acordurile unei chitări la atingerea ecranului. Ei bine, acolo, la 3.900 m, la baza gheţarului, printre străini, departe de casă, sufletele noastre au fost extrem de înduioşate la auzul unor melodii cunoscute şi fredonate de atâtea ori prin alte locuri şi cu alte ocazii în munţii noştri. Mulţumim, Marian! Poate doar Andreea Marin ar mai fi reuşit să creeze un moment aşa de emoţionant. :)

   Marţi, 30 august. Ne trezim cu gândul şi privirea la vârf, care se vede foarte clar şi destul de aproape în zare. Ne echipăm, de data asta şi cu colţarii în picioare, şi începem urcarea pe gheţar. Vremea e încă bună, ţine cu noi. E soare, cald, zăpada topită curge la vale în pârâiaşe mici. Lăsăm în urmă alte refugii gen container şi refugiul Priut de la 4.100 m, şi începem urcuşul pe o pantă foarte abruptă. Ţinta noastră este să ajungem cât mai sus, în şaua de după stâncile Pastuchov, unde să stabilim ultima tabără, „Final Base Camp 3” şi unde să ne facem aclimatizarea în vederea ascensiunii finale pe vârf. Mda, e nevoie şi de aclimatizare pentru un vârf aşa înalt, dacă vrei să fie treaba bună, să nu te ia cu greţuri, ameţeală şi cu dureri de cap care să-ţi strice planul şi cheful. Unii mai sar peste etapa asta de aclimatizare, dar ori fac vârful foarte rapid fiind foarte bine antrenaţi, adică urcă şi coboară în câteva ore fără ca organismul să apuce să resimtă efectele altitudinii, ori riscă şi mai sus de 5.000 m îşi dau seama că nu mai pot continua şi se întorc.

Pregătiți pentru 3-a zi de urcare, pe ghețar, la 4.000 m

Ţinta e clară: Elbrus-ul (de Vest) 

Nici în urmă peisajul nu-i de lepădat. Doar că vârfurile sunt mai greu de urcat.

Tabăra cu refugiile "container"

   Noi am ales să ne aclimatizăm. Avem timp, nu ne grăbeşte nimeni. Poate doar vremea să ne fie potrivnică. Şi primele semne de înrăutăţire a vremii încep să apară. Pe porţiunea finală de urcare înainte de rocile Pastuchov, norii intră în scenă, scade vizibilitatea, începe să bată vântul ceva mai tare. Ajungem la 4.700 m, găsim două locuri de cort săpate de alţii în zăpadă înaintea noastră, montăm corturile şi le ancorăm bine, pentru că se pare că situaţia devine nasoală. Numai bine ne instalăm şi se strică vremea rău de tot. Vântul suflă cu forţă, începe să ningă, zăpada să fie spulberată şi deja să ne acopere corturile. Noi toţi începem să simţim primele dureri de cap, puternice, şi prima noapte la 4.700 m trece destul de greu, în zgomotul rafalelor de vânt care mişcă tenda exterioară a cortului, dându-ne emoţii dacă va rezista sau nu. Afară temperatura scade mult, dar în cort reuşim să ne încălzim înfofoliţi bine în haine şi sacii de dormit. Adorm, obosită fiind, sperând să mai scadă intensitatea vântului şi să se facă repede dimineaţă. Oricum, prognoza nu e bună pentru următoarea zi, nu cred că se vor încumeta mulţi să urce pe vârf.

   Miercuri, 31 august. Mă trezeşte lumina de afară, durerea cruntă de cap şi nevoia de a face pipi. Dar nu mă dau ieşită din sac şi din cort pe aşa vreme. Vântul şuieră în continuare, vizibilitatea e zero, zăpada e multă adunată la ieşirea din cort. Nu ne-a acoperit pentru că a fost spulberată de vânt şi scuturată de noi din când în când. Timpul trece greu, ne facem mâncare la primus, topim zăpadă ca să avem apă, dar parcă n-aş bea atât pe cât aş vrea, să nu fiu nevoită să ies în frig şi să-mi îngheţe bucile. Ziua asta ne-o petrecem în cort, n-avem alte variante, mai povestim, mai ascultăm muzică în căşti, mai dormim... mai povestim, iar dormim, bancuri nu prea ştim... aşa că mai luăm o pastilă împotriva durerii de cap. Bine că nu avem alte probleme mai grave, gen greaţă sau ameţeli. Conform informaţiilor primite de jos prin telefon, vremea se îndreaptă în noaptea următoare şi a doua zi va fi frumos. Ne facem planuri să încercăm vârful dar...

Tabăra finală, la 4.700 m

Sus, sus, sus, la munte sus... cei 6 români s-au dus, și corturile și le-au pus... 

Si o ședință de bronzat (și de pozat)

   Joi, 1 septembrie. Decidem să nu urcăm azi spre vârf. Se pare că nu toţi ne simţim bine, unii sunt mai vlăguiţi, alţii încă cu dureri de cap. Afară nu mai bate vântul, sunt ceva nori, dar apare soarele şi se încălzeşte. În jurul prânzului ne-am propus să urcăm puţin să vedem cum ne simţim şi să ne dezmorţim după atâta stat la orizontală. Ne echipăm, e chiar cald, soarele se reflectă cu putere în zăpadă. Urc doar eu cu Marian până la 5.000 m, ne simţim excelent, coborâm înapoi la corturi. Restul zilei ni-l petrecem pe lângă cort, gândindu-ne cu emoţie că a doua zi ar putea fi ziua vârfului. Paul primeşte informaţii despre vreme şi se pare că urmează iar să se strice după ziua de vineri, aşa că ar fi cazul să profităm. Mâncăm, ne hidratăm, pregătim ceai cald în termosuri... trece ea şi noaptea asta...

   Vineri, 2 septembrie. Deşi ne-am propus să ne trezim la 4 ca să plecăm la 5, şi deşi am auzit pe la ora 2-3 noaptea zgomotele ratrak-ului care urca cu alţi oameni care voiau să ajungă pe vârf şi care-i lăsa chiar în şaua unde eram noi campaţi şi apoi se întorcea, aşteptăm să se lumineze. Paranteză: am uitat să povestesc de aceste ratrak-uri, nişte utilaje pe şenile cu care se nivelează pârtiile şi cu care urcă unii, contra-cost, de la 4.000m la 4.700, economisind timp şi efort. Mie una nu mi-a plăcut nici să le văd în peisaj nici ideea de a urca cu ajutorul lor o parte din traseu, asta însemnând să trişezi dacă nu urci prin forţele proprii.

   Anyway... ne trezim la 6. E frig, bineînţeles, ne echipăm cu tot ce trebuie, ieşim din cort, soarele a răsărit, e senin, cred că suntem toţi emoţionaţi. Începem urcarea pe la 6.30, încet-încet, nici n-ai cum altfel. Toată treaba e să pui un pas înaintea celuilalt, la distanţă mică, şi să-ţi păstrezi ritmul constant cât mai mult. Pauzele lungi şi dese în aceste situaţii „nu e cheia marilor succese”. Mergem încet, pentru că, repet, nu ai cum altfel (decât dacă eşti Killian Jornet sau dacă ai bifat nu ştiu câte alte ultra-maratoane montane în sezon şi eşti deja super-ultra-mega fit). 

Pe prima porțiune de urcare spre vârf (punctele colorate de jos sunt corturile noastre)

   Mai sunt şi alte echipe care urcă, vizibilitatea e excelentă, n-avem cum să ne rătăcim. Deşi pornim toţi împreună, Paul, care s-a simţit cel mai rău dintre noi toţi în ultimele 2 zile, se pare că rămâne în urmă cu Maria. Eu, Mădălina, Silviu şi Marian, ne găsim aproape acelaşi ritm şi urcăm la distanță mică unii de ceilalți. Trecem de 5.000 m, şi traseul o ia stânga, pe curbă de nivel. Ajungem într-o altă şea, aflată la baza vârfului de Est, unde facem o pauză să mâncăm. E în jur de ora 10.00. Ne intersectăm cu echipe care au coborât de pe vârf şi se întorc. Noi mai avem bucata finală, o urcare destul de abruptă. Traseul nu e dificil, nu are porţiuni tehnice, nu are crevase, de aceea nu e absolut necesară legarea în coardă a coechipierilor. Noi mergem fără coardă, doar cu piolet, beţe şi coltari. Vremea e perfectă, senin şi destul de cald, dacă nu stai pe loc. Vântul bate uşurel. 

Șeaua dintre vârfuri, la 5.400 m, înainte de urcarea finală

   Ajungem pe vârf la 11.30. Yupiii, suntem pe „acoperişul” Europei, la altitudinea de 5.642 m !!! Îmbrăţişări, pupături, poze, admirăm priveliştea, ne felicităm că am reuşit s-o facem şi pe-asta. Sentimentul e extraordinar, păcat că nu suntem în formație completă.

Mereu la înălțime (Big Oana + Big Panda) :)

Marian, Silviu, Oana, Mădălina - pe Vf. Elbrus, 5.642 m 

Da, sunt mândră că sunt româncă ! (dar anti-psd, să fie clar!)

The best always get on top :)

   Stăm aproape jumătate de oră pe vârf. La întoarcere ne întâlnim cu Paul şi Maria care vin şi ei din urmă, au mers mai lent, dar nu au renunţat. Bucurie mare să-i vedem. Îi încurajăm şi le zicem că-i aşteptăm cu ceai cald la cort. Zis şi făcut. Noi 4 am ajuns la ora 14.00, ceea ce înseamnă că traseul ne-a luat 7 ore, 5 la urcare şi 2 la coborâre. 

Coborând agale, bucurându-ne de soare

   Ajung şi Paul şi Maria inapoi la corturi peste vreo 2 ore. Sunt bine, totul a fost OK până la urmă. Schimbăm câteva impresii, ne bucurăm, obiectivul expediţiei a fost îndeplinit, am avut noroc şi vreme bună. Mai trebuie doar să coborâm până la baza muntelui în siguranţă, ceea ce vom face a doua zi. În seara asta, mâncăm şi ne odihnim, pentru că merităm.

   Sâmbătă, 3 septembrie. Strângem corturile, împachetăm tot şi începem coborârea. Ajungem la telecabină, Marian şi cu Silviu aleg coborârea cu ea pentru a scuti din efort, noi ceilalţi pe propriile picioare. Vremea cam dă semne că se strică, nori care par a fi de ploaie se tot adună. Înainte de Azau nu ne iartă, o rafală de ploaie cu gheaţă ne biciuieşte bine, dar apoi iese din nou soarele, chiar mai strălucitor şi mai prietenos decât înainte. Elbrusul rămâne în urmă, doarme liniștit, așteptându-i și pe alții să-i urce coama înzăpezită, noi suntem relaxaţi si fericiţi că am ajuns jos, şi ne oprim la un mic restaurant din Terskol să sărbătorim cu o pizza şi o bere. Mamaa miaa, ce bună e pizza asta rusească după 7 zile de stat pe munte! 

Mădălina, un copil cu chef de joacă

Plouați, dar fericiți, jos în Azau 

In Terskol, după 7 zile pe munte :)

   Ne cazăm la acelaşi hotel în Cheget, unde fac un duş fierbinte şi mă spăl pe dinţi după 7 zile! Da, senzațiile sunt minunate, e de necrezut câtă fericire găsesc acum în aceste momente!

   Dar, a meritat efortul şi disconfortul. A fost greu, a fost frumos. Te simţi fantastic de bine după ce-ţi îndeplineşti un vis, dar ca să faci ceva, orice, în viaţă, trebuie mai întâi să visezi, să-ţi doreşti, fiecare după propriile aspiraţii sau ţeluri. Iar noi ne-am propus, fiecare în momente diferite şi probabil având motivaţii diferite, dar iată că am reuşit să ajungem pe vârful Elbrus. 

Avem echipă, avem valoare... și dușmanii noștri moare ;)

   Luni, 5 septembrie. Paul, Maria, Marian, Mădălina, au plecat din Cheget către Sankt Petersburg şi apoi Moscova, să facă şi niţel turism pentru câteva zile. Eu cu Silviu am mai lenevit o zi în Cheget şi marţi am plecat spre aeroport ca să ne întoarcem acasă. 

   Am rămas cu amintirile unei frumoase reușite alături de oameni faini. Vă mulțumesc! 

   La final, aş vrea să închei citând pe cineva care, ca și noi, a urcat Elbrus-ul, şi fiindcă mi-au plăcut aceste cuvinte ale lui în care mă regăsesc, le reproduc aici: 

"Experienţele de pe munte m-au învăţat multe – şi nu mă refer aici la expediţia din Caucaz în mod deosebit. Condiţiile precare, austere, puţinătatea celor necesare traiului (hrană, somn, igienă, confort), vremea potrivnică şi alte aspecte nefavorabile… acestea te fac să apreciezi mai mult toate cele pe care le ai în mod obişnuit, acasă. Din acest punct de vedere, muntele mi-a clarificat multe, arătându-mi ca viaţa nu este în oraş, ci în natură. Cum spunea o prietenă … muntele e o pasiune definitivă. Prin munte, eu am devenit iremediabil îndrăgostit de natură, fapt care mi-a schimbat viaţa, evident în bine." (Răzvan Pascu)

DOLOMITI - il paradiso della via ferrata

Scenariul, regia şi montajul:
Ciprian Constantineanu (ghid montan, Asociația Ghizilor din Bucovina)

Ciprian - ghidul nostru

Actorii principali (in ordinea apariției): 

Oana (Bacău), Cristi (Iaşi), Ciprian (Fălticeni), Nicoleta (Fălticeni), Lavinia (Gura Humorului), Andrei (Frankfurt), Otilia (Montreux), Florin (Iaşi). 

"Cei opt magnifici": Andrei - Nico - Cip - Lav - Cristi - Florin - Oana - Otilia

Decorul: 

Dolomiții, lanț muntos situat la nord de Italia, ce face parte din Alpii Calcaroşi de Sud – una din cele mai mari subgrupe a Alpilor de Est, de o excepțională frumusețe naturală, încadrat in Patrimoniul mondial al UNESCO in anul 2009

Perioada filmărilor: 15.07 – 19.07.2013 

   A trecut mai bine de o lună de când s-au încheiat “filmările” la acest episod din viața mea. Deşi am amintirile încă vii in memorie, nu mi-e uşor să descriu una dintre cele mai frumoase ieşiri pe munte de până acum.

   Pentru cei care nu vor avea timp si răbdare să parcurgă tot acest jurnal până la sfârsit, rândurile următoare, găsite pe site-ul summitpost.org, compactează foarte eficient si fidel descrierea făcută acestei zone muntoase: 

"Multe se pot spune despre Dolomiți, unul dintre cele mai faimoase și fabuloase lanțuri muntoase din lume. Cu toate acestea, atunci când cineva încearcă să-i descrie, ei par să sfideze cuvintele. Poti intra rapid in pană de adjective iar comparatiile cu turnuri, castele sau catedrale devin o obisnuință. Arhitectul elvețian Le Corbusier i-a numit o dată "Les plus belles arhitectures du Monde" (cele mai frumoase arhitecturi de pe pământ) și fraza pe care el a inventat-o a intrat in fiecare ghid sau carte cu imagini despre regiune. Cu toate acestea, atunci când stai în umbra uneia dintre fețele gigant sau unuia dintre delicatele vârfuri nu poti decât să simți că e pe deplin justificată afirmația lui. Lucrarea omului pare să pălească pe lângă opera naturii."

   Am să mai fac o scurtă referire la etimologia cuvântului. Dolomiții au fost denumiti aşa în onoarea lui Déodat Gratet de Dolomieu, un geolog francez și mineralog, care în 1789 a făcut o călătorie prin vasta zonă a Tirolului. Acolo, in Alpii Stubai şi-a dat seama că roca din care muntele era compus era diferită de calcarul obişnuit. Noul mineral găsit a fost numit mai târziu Dolomită în onoarea lui Dolomieu și mai târziu întregul lanț muntos a primit același nume.

   In ziua de dinaintea filmărilor, pe 14.07 – duminică după-amiază, echipa se reuneşte in campingul de lângă Lacul Dobiacco (Toblach), in nordul Italiei, aproape de granita cu Austria. 

"Cina cea de taină" - campingul Dobiacco (© Cip - AGB)

    Eu, Cristi, Ciprian, Lavinia si Nicoleta am plecat cu maşina din Fălticeni sâmbătă la prânz, pe Andrei l-am "pescuit" dintr-o gară din Austria (Villach) de unde ajunsese cu trenul din Germania, pe Florin şi pe Otilia i-a recuperat Ciprian dintr-o staţie de autobuz (Florin zburase cu avionul din Romania, Otilia venise tot cu trenul din Elveția). O adevărată echipă „internațională” nu? :)

Lebede pe lacul Dobiacco (© Cip - AGB)

   După o relaxantă plimbare pe lângă lac, aşa ca pentru dezmorțire şi familiarizare cu peisajele şi decorurile din următoarele zile, ne instalăm corturile, ne spălăm si noi ca niste români civilizați, după 2 zile de călătorie (dar nu in lac), mâncăm (dar nu lebedele de pe lac), ne „cinstim” nițel cu o țuică de (a)casă, aşa ca pentru curaj si trecem la repetițiile pentru prima zi. 

   Ciprian ne împarte fiecăruia echipamentul de via feratta, in felul acesta având asigurate, pe langă „costumația” proprie, si accesoriile obligatorii pentru o cât mai bună execuție a cadrelor cu un grad mai mare de risc din timpul filmărilor.

   Ziua 1/ scena 1 – Una prima avventura su Croda Rossa di Sesto

   Entuziasmați şi echipați cu tot arsenalul de luptă, părăsim decorul idilic de lângă lacul Dobiacco si pornim spre primul platou de filmare din Dolomiti di Sesto. 

   Ne oprim in orăşelul Moso (Moos) pentru a obtine informații despre zonă după care ne îndreptăm spre telecabina ce porneşte din Bagni di Moso (Bad Moos) de la 1.350 m si urcă la aprox. 1.900m la refugiul Prati di Croda Rossa. 

   De aici practic am început urcarea, in jur de ora 11.00, pe primul traseu din itinerariul pus la punct de acasă de ghidul nostru, Ciprian. 

In spate, primul traseu, primul vârf: Croda Rossa 

   Deja, nu ştiu cum să vă povestesc, dar de la primii paşi pe potecă (traseul 100 – Attraverso I Costoni Crodda Rossa, 2.155m) ne-am trezit uluiți de ce descopeream in jur: pajişti de un verde impecabil, conifere ce răspândeau răcoare si mirosul lor specific, pereți stâncoşi si versanți abrupți încă acoperiți pe ici-colo de limbi de zăpadă, creste calcaroase modelate într-un fel aproape de neimaginat. Toate astea ne făceau să nu mai contenim cu exclamațiile de admirație (si cred că fotografiile vor vorbi de la sine)

"Paradise lost"

   Vremea era excelentă, cerul senin, ceea ce a făcut să parcurgem această primă porţiune de traseu într-un ritm lejer, încercând să asimilăm cât mai mult din ce percepeau simţurile noastre, făcând poze aproape la tot pasul. 

   Ajungem curând la prima zonă de via feratta, ce pornea de la baza unui versant cu grohotiş alunecos. Ne echipăm fiecare cu hamul, casca, kit-ul de via feratta şi mănuşile de protecţie şi începem urcarea pe scările metalice si pe şufele/ cablurile montate in stâncă, pe marcaj triunghi roşu (cam ăsta e singurul marcaj turistic aplicat pe stâncile din Dolomiți). 

(Paranteză pentru cei care nu ştiu ce înseamnă via feratta – este un fel de escaladă pe stâncă, in care s-au bătut scoabe sau bare de fier de care s-au montat şufe metalice de care te prinzi folosind un sistem de asigurare cu două bucăţi de coardă de lungimea unui braţ cu două carabiniere la capete. Acest sistem este ataşat de ham, acele carabiniere trebuind să le prinzi de şufă in orice moment al căţărării, pentru ca atunci când se cade/ se alunecă, să fii asigurat de acest sistem de prindere si să nu cazi in gol)

   Incântaţi de senzaţiile avute la contactul cu roca foarte aderentă, constatând că-ţi trebuie totuşi ceva forţă in braţe ca să te tragi de şufele respective (deşi e mult mai palpitant dacă te folosesti doar de prizele de pe stâncă pentru a urca) trecem de prima porţiune de via feratta şi intrăm intr-o zonă cu zăpadă.

   Urcăm pe urmele altora, ajutându-ne de beţe si colţari si ajungem la cea de-a doua porţiune de via feratta. Ei bine, in această primă zi, acest prim traseu a fost un adevărat „desfrâu” aş putea spune in ce priveşte escalada pe via feratta, pentru că am avut parte cu vârf si îndesat de asta. Iar eu personal, m-am bucurat pe deplin de această nouă experienţă, ca un copil mic căruia i se dă o jucărie nouă şi nu se mai satură de ea. 

   Continuăm urcarea spre vârful Croda Rossa. Din cauza faptului că am plecat târziu si am mers foarte lejer, pe vârf am ajuns ultimii intersectându-ne cu alte grupuri de dinaintea noastră care coborau. Ne-am regrupat cu toţii pe vârf, la 2.965m, in jur de ora 5 după-amiaza, super încântaţi de această primă reuşită.

   Acuma, la coborâre, ce m-am gândit si am propus eu: hai să nu facem acelaşi traseu la întoarcere ci să încercăm altul, pe versantul opus, dar care ar trebui, conform hărţii, să ajungă tot in acelaşi punct de unde am plecat. 

   Studiind harta şi găsind deja intrarea in traseul de via feratta, majoritatea a decis să încercăm această variantă, in afară de Andrei care, mai putin antrenat si obosit fiind, a preferat să coboare pe unde a urcat, iar Ciprian l-a însoţit, neputându-l lăsa singur.

   Aşa că, nesocotind scenariul iniţial al regizorului (îndrăzneală pentru care mi-am primit mai târziu o mustrare puțin cam exagerată) am început coborârea pe un traseu destul de expus şi dificil. 

   Am ajuns într-o vale înzăpezită pe care am traversat-o de unde n-am mai putut continua pentru că nu am mai gasit marcajul bun ci altul care înconjura muntele in cu totul altă direcţie. 

   Am hotărât ca e mai înţelept să urcăm înapoi si să ne întoarcem tot pe acelaşi traseu. Toată treaba asta ne-a mai luat vreo 4 ore, pe la 9 seara noi aflându-ne din nou pe vârful Croda Rossa, admirând asfinţitul soarelui. Se lăsa întunericul, asa că am început coborârea la lumina frontalelor. 

Apus de soare pe Croda Rossa di Sesto

 
   Dat fiind ca Lavinia simţea o durere la un genunchi si că Otilia nu avea frontală, asta ne-a încetinit mult, trebuind sa stăm grupaţi. Dar, surpriza serii: după ce-am depăşit cu bine toate porţiunile de via feratta si am intrat din nou pe potecă, ne-am trezit că ne-au ieşit in întâmpinare o echipă de vreo 4-5 salvamontişti care porniseră după noi, alarmaţi fiind de câteva persoane de jos care văzuseră luminile frontalelor noastre pe munte şi probabil crezuseră că ne-am rătăcit. 

   Neavând cum să comunice cu noi, deşi Ciprian se întâlnise cu ei si le spusese că suntem in regulă, ei au vrut să se asigure că e totul OK si ne-au escortat până jos in staţiune, cu maşinile lor de intervenţie. Am fost din nou la bază la ora 2 noaptea, teferi şi nevătămaţi după mai bine de 12 ore de mers. 

   Ah, ce zi memorabilă! Pentru mine această experienţă a fost o adevărată aventură şi plăcere, nu am simţit deloc oboseala, poate şi din cauza adrenalinei care a atins cote ridicate. 

   Nemaigăsind nici un camping care să ne primească la ora aia din noapte, am instalat rapid corturile la marginea unui drum, într-o pădurice, si am băgat somn adânc până dimineaţă, când ne-au trezit primele raze ale soarelui şi teama de a nu fi amendaţi de rangeri, pentru că pe-acolo nu aveai voie să campezi oriunde te tăia capul. 

   Ziua 2/ scena 2 – Cortina d’Ampezzo: Riposo, sole, birra, via feratta

   Ne mutăm corturile in campingul Olympia de lângă celebra staţiune Cortina D’Ampezzo, aflată la 1.224 m. Zic celebră pentru că se ştie ca face parte, împreună cu şoselele care fac legătura cu câteva pasuri aflate la înălţimi foarte mari, din etapele Turului Italiei la ciclism. Plus că este o frumoasă staţiune in care s-au filmat scene ale filmelor „Pantera roz” şi „James Bond”. Deci, musai şi pentru noi să filmăm câteva cadre aici.

   Insă azi, din cauza efortului şi suprasolicitarii din ziua anterioară, regizorul ne-a acordat o pauză binemeritată si am avut program de voie. 

   Am stat la soare, unii s-au odihnit, alţii s-au plimbat, insă eu cu Florin ne-am lăsat ademeniți de un alt traseu de via feratta, recomandat de Ciprian, aflat la mică distanţă de camping. 

   Pe la 5 ne pregătim rucsacurile şi părăsim campingul pe un drumeag bine amenajat prin pădure, perfect pentru mountain-biking, printre altele. 

   Continuând pe o potecă mai strâmtă ajungem la o intersecție de trasee in Passo di Posporcora, de unde începea urcarea spre traseul nostru de via feratta Ettore Bovero, care ducea pe vârful Col Rosa. 

   Ajungem la baza traseului, ne echipăm, si-i dăm urcare in forţă pe şufe si scoabe metalice, având grijă să ne asigurăm la fiecare pasaj de trecere. 

   Desi solicitant şi cam expus, eu personal rememorând senzaţiile pe care le trăiam când căţăram pe pereţii verticali din Cheile Bicazului de-acasă, traseul a fost foarte frumos prin deschiderea pe care o avea asupra văii, versanţilor si crestelor celorlalte vârfuri din jur. 

   Nu mai zic că se lăsa seara, apunea soarele iar lumina crea o perspectivă coloristică deosebită asupra stâncilor cu acel calcar specific zonei. Ce viaţă dom’le, ce trăiri, ce privelişti, te dor ochii şi sufletul de-atâta frumuseţe!

   Stânca aderentă, prizele bune si energia dată de starea de euforie resimţită ne fac să ajungem destul de repede pe vârful Col Rosa, la 2.166m, unde notăm câteva gânduri ca semn al trecerii noastre pe acolo in „caietul cu amintiri”, facem poze si începem retragerea pe versantul celălalt. 

Pe vârful Col Rosa, 2.166 m

   Pe poteca marcată coborâm rapid până dăm tot in drumul pe care am venit, fiind înapoi in camping la ora 10 seara, găsindu-i pe ceilalţi la corturi, încântaţi fiind si ei de o pizza si o bere bune servite in Cortina. 

   După aşa mişcare, un duş cald şi un somn bun merg la fix, ca refacere si pregătire pentru următoarea zi. 

   Ziua 3/ scena 3 – Tre Cime di Lavaredo – Monte Paterno: sulle tracce dei combattenti della Prima Guerra Mondiale

   Părăsim Cortina d’Ampezzo şi ne îndreptăm, prin pasul Tre Croci, către binecunoscuta si cea mai faimoasă zonă a Dolomiţilor, Tre Cime di Lavaredo (Drei Zinnen). 

   Ne aflam in zona care delimita Austria de Italia in perioada celui dintâi război mondial, zonă in care s-au purtat numeroase confruntări între cele două armate şi care au lăsat posterităţii foarte multe fortificaţii, grote şi tuneluri săpate in stâncă, vestigii ale luptelor purtate pe acea linie de front la acea vreme. 

   Ajungem la refugiul Auronzo, la altitudinea de 2.320 m. Ca să vezi, italienii ăştia cât de sus asfaltează şosele şi construiesc refugii... dar când zic refugiu, să nu vă gândiţi la o coşmelie din lemn sau tablă de câteva locuri, fără apă, lumină sau toaletă. Ei bine, nu, e vorba de ditamai cabana, cu toate utilităţile si restaurant cu tot ce pofteşti şi bineinţeles, suveniruri pentru toate gusturile (nu si buzunarele). 

   De la Auronzo, cu cele trei „Cime” in stânga noastră, care ne copleşeau cu grandoarea şi măreţia lor, parcurgem pe curbă de nivel un drum care ducea la un alt „refugiu” – Lavaredo – tot aşa de „mic şi prăpădit”. Loc numai bun de popas pentru cei care veneau in zonă să escaladeze stâncile si pe vârfurile din zonă sau de pelerinaj pentru cei care voiau încă o dovadă a frumuseţii si unicităţii unor opere „divine”. 

   Sub soarele după-amiezii (sau mai exact „in umbra celor 3 Cime”) mergem mai departe tot cam pe curbă de nivel, de data asta pe un traseu ce tăia un versant plin de pietre si grohotiş, până la refugiul Locatelli – 2.405 m (la naiba, da’ câte refugii sunt in zona aia, o sa vă intrebaţi?) 

   Păi uite că erau, la distanţă de aprox. 30 min/1 h unul de celălalt, pentru că astfel se poate exploata la maxim potenţialul turistic al zonei, însă cu bun simţ şi respect faţă de munte, spre deosebire de mai ştim noi ce alte naţii care lasă in urmă munţi de gunoaie pe unde trec. 

   Zăbovim puţin pret de-o’mbucătură şi ne pregătim „costumaţia” pentru ce avea sa fie un alt inedit şi memorabil traseu de via feratta. Deja o parte din replici le ştiam, pentru că exclamaţiile care au urmat erau cam aceleaşi cu cele din zilele anterioare: wow, ce frumos! wow, ce peisaj! wow, ce superb! mamăăă! ce fain poate să fie! ce tareee! 

   Astfel am atins şi vârful Monte Paterno – 2.745m, de pe înălţimea căruia am putut admira in toată splendoarea lor atât cele „3 Cime” cât si alte creste zimţate si privelişti spectaculoase. 

   Ca să nu mai zic de coborârea pe versantul opus celui pe care am venit, trecând prin alte câteva mici galerii săpate in stâncă, înconjurând masivul si ieşind înapoi la refugiul Lavaredo. 

   Timpul şi ziua au trecut mult prea repede, atât am fost de absorbiţi de frumuseţea a ceea ce vedeam in jur, si dat fiind că ritmul a fost (din nou) unul prea lejer, ne-am trezit că am ajuns in parcarea unde lăsasem maşina, mai jos de refugiul Auronzo, pe înserate. 

   Acum problema era că mai aveam de parcurs vreo câţiva zeci de km pâna in staţiunea Santa Cristina, de unde ar fi trebuit să luăm telecabina spre refugiul unde Ciprian aranjase să dormim si care sa fie punctul de plecare in traseul de a doua zi, pe vârful Sas Rigais. 

   Am ajuns noi in Santa Cristina (1.428m), dar se lăsase deja noaptea, eram prea obosiţi si înfometaţi ca să mai avem chef şi energie să urcăm pe întuneric, pe jos, până la acel refugiu aflat la altitudinea de 2.100m, aşa că in seara aia, de voie-de nevoie, am înnoptat in parcarea de la telecabină. 

   Am avut norocul să avem apă curentă in apropiere, am gătit la primus-uri şi ne-am ospătat pe săturate. 

   Pe scurt, ne-am organizat surprinzător de bine, astfel că, cu câteva secunde înainte să înceapă o ploaie torenţială, ne-am instalat sacii de dormit sub scările clădirii telecabinei si am dormit duşi până ce răcoarea dimineţii şi jena de-a nu fi găsiţi de primii turişti dormind ca nişte boschetari ne-a făcut să ne ridicăm şi să ne pregătim pentru un nou „rol”, un nou „decor”, o nouă experienţă. 

   Ziua 4/ scena 4 – Col Raiser – Sas Rigais: Il paradiso perduto e ritrovato

   Ne-am pornit motoarele însă am luat telecabina către Col Raiser – 2.106m, scutind astfel o urcare de vreo 2-3 ore. Vremea era cam instabilă, plouase in noaptea precedentă şi se anunţa o zi înnorată. Dar moralul nostru era ridicat şi noi eram pregătiţi pentru o nouă aventură (bine, unii mai dădeau semne de „avarie” dar n-au renunţat) 

   De la Col Raiser am mers pe curbă de nivel, pe potecă, către refugiul Firenze 2.037m (aici ar fi trebuit sa înnoptăm cu o seară înainte). 

   Tinta noastră de azi era vârful Sas Rigais, deocamdată vremea era OK, aşa că am continuat pe cărare până la o intersecţie de trasee, aflată la baza versantului de unde începea practic urcarea. 

   Dragii mei, sunt în pană de cuvinte, încercând să descriu frumuseţea peisajelor acelor locuri, in acel timp şi spaţiu.

   Totul era incredibil, impecabil, comparabil doar cu percepţia pe care o au majoritatea asupra „paradisului pierdut”. „Fotografiam” secvenţe pe care speram să le păstrez cât mai mult in memorie, pentru clipele de mai târziu, de-acasă, de la birou, când ştiam că voi simti nevoia de „evadare”. 

   Pajişti înverzite pline de flori, văcuţe care păşteau nestingherite, pereţi înalti, stâncoşi cu creste ascuţite încadrau perfect acest peisaj de basm. Linişte şi pace. Uitare şi regăsire. Natura şi-a desăvârşit aici una din operele ei extraordinare, care te lasă fără respiraţie. Mergeţi in Dolomiţi, oameni buni, şi nu veţi regreta!

   Alegem varianta din dreapta versantului şi urcăm pe o vale cu un povârniş bolovănos, dar care nu ne creează mari probleme, si ajungem într-o şea de unde începea traseul de via feratta spre vârf. 

   Vremea cam făcea nazuri, se adunau norii şi se lăsa o pâclă ceţoasă care ne-a însoţit până pe vârf. Iarăşi, având ritmuri diferite, ne separăm si ajungem pe rând pe Sas Rigais, la 3.025m, unde ne udă primii stropi de ploaie şi nu putem zăbovi prea mult. 

   Coborâm pe altă parte, tot pe via feratta, traseul făcând un fel de buclă. O coborâre lungă, solicitantă, dar frumoasă, norii si ploaia părăsindu-ne si sub noi deschizându-se, in plin soare al după-amiezii, întreaga vale cu alte creste muntoase la orizont. 

   Ne regrupăm o parte din noi la baza versantului care a fost punctul de plecare, pe restul aşteptându-i apoi la refugiul Firenze, unde savurăm cu toţii câte-o bere sau o plăcintă cu mere, după pofte, după care ne grăbim să prindem telecabina. 

   Nu e timp de leneveală, regizorul vrea să ne ţină in priză pentru rolurile din ultima zi, aşa că ne îndreptăm spre ultimul platou de filmare, masivul Marmolada. Parcurgem câţiva km buni de şosea prin nişte pasuri înalte, cu nişte curbe şi viraje de ne treceau toate emoţiile, şi ne oprim la Lacul Fedaia, aflat la aprox. 2.000m, unde înnoptăm la refugiul Marmolada – Castiglioni. 

   Ziua 5/ scena 5 – Marmolada – Punta Penia: il fine di un meraviglioso soggiorno

   „In the jungle, the mighty jungle , the lion(s) sleep(s) tonight” – uite-aşa suna alarma Otiliei, trezindu-ne pe toţi devreme, in ultima zi ce aveam s-o petrecem împreună pe munte. De data asta, pe cel mai înalt munte al Dolomiţilor. 

   De lângă lacul Fedaia, am luat un fel de „telecuşcă” până la refugiul Pian dei Fiacconi la 2.625 m.

  N-a fost cel mai greu traseu, ba dimpotrivă, cel mai scurt, însă a fost spectaculos prin faptul că am urcat o pantă înzăpezită şi am traversat un gheţar, „înarmaţi” până-n dinţi cu colţari, pioleţi, legaţi în coardă... ca niste adevărați profesionişti. 

   Şi am mai facut un traseu de via feratta. Şi am ajuns la altitudinea de 3.343 m, pe vârful Punta Penia. Şi a fost soare şi frumos, şi am făcut poze şi ne-am bucurat de ultimele clipe „la înălţime”. Şi am coborât cu părere de rău, ştiind că s-a filmat ultimul cadru, că vom lăsa în urmă acest decor minunat, că vom preda costumele, că se vor stinge luminile, şi că peste câteva zile vom ajunge acasă şi că fiecare dintre noi îşi va relua celălalt rol, din viața reală, de zi cu zi. 

 
   ŞI MAI VREAU !!!!!

   Dar asta n-a fost tot. Ne-a prins şi ploaia, aşa, ca de rămas-bun, dar eram deja jos la maşină (ce noroc, dom’le!). 

   Apoi motorul maşinii lui Ciprian a început brusc să facă probleme (ce ghinion, dom’le!) Sfătuit fiind să nu-l mai oprească dacă nu voia să rişte să nu mai pornească deloc si să rămânem acolo, am hotărât s-o lăsăm pe Otilia in acea seară într-un orăşel de unde trebuia să ia autobuzul apoi trenul de intoarcere spre Elveția, apoi pe Andrei in miez de noapte in Villach de unde trebuia să ia trenul înapoi spre Frankfurt.

   Noi ceilalți am pornit pe drumul de întoarcere in țară, unde am ajuns după o noapte şi o zi de şofat in continuu (pentru unii) şi de dormit in cele mai chinuitoare poziții (pentru alții). 

   Si acum, cu ocazia nominalizărilor la premiile Oscar, permiteți-mi un mic discurs:

   "Ii mulțumesc lui Ciprian pentru inițiativă, răbdare şi că ne-a împărtăşit din experiența lui. Mulțumesc şi celorlalți coechipieri, pentru că sunt oameni deosebiți şi că m-am simțit fantastic alături de ei.

Mulțumesc, ALMERA INTERNATIONAL. BIG PANDA a fost din nou la înălțime!"

   NE VEDEM LA PREMIERE! :)

TO BE CONTINUED ... 

(nu ştiu cum se zice asta în italiană)