29 iunie, 2010

Pe urmele zeilor...

A venit şi noaptea plecării, vineri 07 iunie, când, burduşite cu bagaje si băgăjele, maşinuţele noastre au pornit-o in viteză spre Bucureşti, de unde ni s-a alăturat ultimul membru al echipei, Radu.
Traversăm ce-a mai rămas din Românica noastră dragă şi intrăm dis-de-dimineaţă in Bulgaria pe la Ruse, pe care o străbatem de la nord la sud ocolind Sofia, mai apoi ajungem la Kulata, punctul de frontieră cu Grecia.

Intrăm fără probleme, rulăm lin pe autostrăzile şi prin tunelurile grecilor, dar cu îngrijorare din cauza primelor rafale de ploaie şi a norilor care se adunau in timp ce ne apropiam de prima noastră destinaţie, staţiunea Litochoro, la malul mării Egee si la poalele Muntelui Olimp.

Buletinul meteo studiat acasă ne avertizase de cele câteva zile cu ploaie, insă speranţa noastră nu s-a risipit, chiar dacă norii erau destul de ameninţători şi acopereau complet cerul de deasupra muntelui pe care intenţionam să-l urcăm chiar de a doua zi.

Ne-am informat la Centrul Turistic din Litochoro, unde ni s-a spus că vremea va fi destul de capricioasă, ceea ce ne-a făcut să ne schimbăm planul iniţial.
Am descălecat aşadar sâmbătă seara la Plaka unde ne-am instalat corturile in campingul de la malul mării (9 eur/ pers.) şi am hotărât să amânăm urcarea pe Olimp, şansele de ploaie fiind cam mari.

In camping la Plaka

Ziua 1: Odihniţi, cu bateriile încărcate şi motoarele turate si cu un cer senin deasupra noastră, ne-am echipat pentru un traseu uşor, o porţiune din cel marcat cu E4, care începea din oraşul Litochoro, prin defileul Enipeas, până la Prionia, „tabăra de baza” de pe traseul către vf. Mytikas.
Radu a negociat cu doi taximetrişti să urce să ne ia pentru întoarcerea in oraş, din Prionia fiind 17 km de şosea până jos in Litochoro.


Defileul Enippeas
Traseul prin defileu, săpat de râul cu acelaşi nume, şerpuieşte pe o potecă înconjurată de pădure şi vegetaţie amenajată chiar cu trepte din stânci sau buşteni.

Partea cea mai frumoasă a fost insă râul rece şi limpede ale cărui ape curgeau vijelioase in mici cascade pe alocuri, uneori trebuind să traversăm nişte poduri din lemn care întretăiau cursul apei.

Soarele ne trimitea căldura lui binevoitoare, stâncile din jur ne uimeau prin diversele culori si forme, dar o privelişte care n-a putut fi deloc ignorată ne-a fost oferită de cei câţiva trail-runneri care se antrenau pentru maratonul Olimpului, prin etalarea unui fizic de invidiat. :)

Clătindu-ne ochii şi răcorindu-ne in apa râului, am trecut si de un mic schit săpat in stâncă si intr-un ritm lejer, in 6 ore am fost sus la Prionia.

Radu ajunsese de mult timp şi ne aştepta, fiind cel care pe tot parcursul mini-expediţiei noastre ne-a impus un ritm alert, printr-un slogan adoptat de voie-de nevoie de toţi membrii echipei: „Hai, grăbiţi-vă că suntem in concediu !!” Ha-ha, aşa să tot pleci de-acasă.

Am coborât in Litochoro cu cele două taxiuri şi am rămas in acea seară la acelaşi camping, unde unii au făcut chiar prima baie in liniştita şi curata Mare Egee.


Trasee pe Muntele Olimp
Ziua 2: Ne-am trezit devreme pentru a avea timp suficient să parcurgem traseul ce urma să ne ducă pe vârful cel mai înalt al Greciei, Mytikas, de 2917 m. Echipaţi corespunzător, cu cer senin şi cu încălzirea făcută in ziua precedentă, am mers cu maşinile noastre de data asta până la Prionia (1.000m).


Cele 5 fete cucuiete si cocotzate

De acolo pe poteca marcată tot cu E4 am urcat in aprox. 3 ore până la refugiul A, aflat la 2.100m, bine amenajat şi dotat, unde ne-am aprovizionat cu apă.

Am continuat spre ţinta noastră, de data asta peisajul fiind deosebit de cel de până acum, copacii şi vegetaţia dispărând treptat pe măsură ce luam in altitudine, fiind înconjuraţi de stâncă şi grohotiş.

Vârful Skala (in spate se vede vf. Mitikas)
Zăpada am întâlnit-o doar in câteva căldări şi culoare, inclusiv in cel pe care l-am traversat de pe vf. Skala pe vf. Mytikas. Acea porţiune fiind cea mai spectaculoasă prin expunerea verticală presupunând un pic de căţărare, ne-a oferit cea mai mare satisfacţie.

Vârful Skala (2.800m) e ca o coamă domoală, pe când vf. Mytikas (2.917m) presupune traversarea acestui culoar stâncos destul de dificil pentru neexperimentaţi. Urcuşul in total ne-a luat 6 ore.

Pe vârful Mytikas
Pe vârf, am încercat să invocăm zeii la o consfătuire, dar n-au vrut sa fie deranjaţi, eram destul de numeroşi alături de nişte slovaci, şi nu s-au lăsat provocaţi.

Ba chiar ne-au dat de înţeles că e cazul să ne retragem, prin norii şi ceaţa care începeau sa ne învăluie, aşadar am început coborârea şi in 4 ore eram din nou in parcarea de la Prionia.

Pe seară, fericiţi, am sărbătorit cu o bere de-a lor, Mythos, la o terasă de lângă plajă.


Fluturaş de Grecia
Ziua 3: Ziua se anunţa toridă prin căldura soarelui de dimineaţă.
Am lenevit cu toţii la plajă şi la o baie in mare, după care ne-am strâns bocceluţele şi am plecat mai departe pentru a atinge si celelalte puncte de pe itinerariul nostru.

Am mai parcurs încă 140 de km pe autostradă până la Meteora, o zonă fascinantă prin verticalitatea şi netezimea stâncilor de mari înălţimi, loc unde au fost săpate in stâncă sau construite din piatră şi lemn câteva mănăstiri, unele suspendate la inăltimi de până la 400m.


Stâncile specifice Meteorei
E o zonă cu puternic caracter religios, fiind un important aşezământ monastic creştin-ortodox şi de pelerinaj religios.

Unele din mănăstiri sunt bine păstrate şi funcţionează, iar altele, aflate efectiv pe vârf de stâncă, sunt accesibile doar printr-un sistem de funiculare, mici vagonete cu care se transportă oamenii sau bunurile.

Înainte de descoperirea acestui sistem, se spune că doar cu ajutorul unor scări foarte lungi şi a unor frânghii reuşeau călugării să urce sau să fie ridicaţi până la adăposturile lor din piatră, in caz de pericole ei trăgând in sus scările şi scăpând de ameninţările vremurilor.


Radu meditând (sau jinduind, poate?) la viata monasti de pe Meteora
Dar noi, fiindcă era extrem de cald şi am prins ziua in care erau închise pentru public, ne-am mulţumit doar cu poze şi cu câţiva magneţi de frigider ca amintiri din zonă.

Am gonit după aceea cu mare viteză către următorul punct de pe traseu, oraşul Ioannina şi peştera Perama. Insă am ajuns exact la fix la ora la care peştera s-a închis, aşa că am fost nevoiţi să amânăm vizita pentru a doua zi.


Lacul pe malul căruia se afla campingul din Ioannina
Am găsit campingul din Ioannina, situat pe malul unui lac cu o privelişte deosebită asupra unui versant muntos, unde am stat încă o noapte in condiţii foarte bune (10 eur/ pers).

Ziua 4: Azi am vizitat peştera Perama, cea mai mare peşteră din Grecia deschisă publicului, aflată încă in curs de formare începând de acum 1,5 milioane de ani, descoperită in anul 1940 in interiorul dealului Goritza.

Este o peşteră foarte întinsă şi adâncă, cu multe galerii, tuneluri şi nenumărate formaţiuni calcaroase, stalactite şi stalagmite, de diferite dimensiuni şi forme, căpătând denumiri date in timp de exploratori sau localnici, in funcţie de imaginaţia acestora.

Interiorul peşterii Perama

Coloană uriaşă de carbonat de calciu in peştera Perama
Ieşind din nou la lumina zilei, n-am mai zăbovit, ci ne-am urcat iar in maşini, cu destinaţia: regiunea Zagoria si Munţii Pindului, zona muntoasă cea mai importantă şi vastă a Greciei.

Următoarea oprire a fost sătucul Mikro (Micul) Papingo format din doar câteva case din piatră şi o bisericuţă, punctul nostru de plecare intr-un traseu ce avea să ne ducă in mai multe direcţii pe acest masiv muntos.


Pe o strădută pietruită din Mikro Papingo
In după-amiaza acestei zile ne-am luat rucsacurile grele in spate, cu provizii pentru două zile şi am urcat pe cărarea marcată O3, până la refugiul Astraka, aflat la 1.930 m in şaua dintre vf. Astraka si vf. Lapatos.

Urma să ne obişnuim cu un ciudat mod de marcare a traseelor, am observat că grecii nu folosesc marcaje ca la noi, ci doar tăbliţe prinse de copaci cu inscripţia O3, iar pe alocuri, pe stânci sau pietre de-a lungul potecii, doar pete de vopsea roşie.

De la refugiu am coborât jumătate de oră intr-o căldare glaciară in care se formase lacul Xerolimni, acesta fiind locul ideal unde ne-am instalat corturile pentru prima noapte petrecută la altitudine, de data asta fără nici o taxă de campare. :)


Tabăra de corturi, de la baza peretelui vârfului Astraka
In acea seară, până la apusul soarelui, am profitat de timp şi am făcut traseul până la „lacul Dragonului” (Drakolimni) de unde alte abrupturi stâncoase impresionante ni s-au deschis privirilor.

Întorşi la corturi, am savurat aceleaşi delicioase supe instant, conserve de carne şi paste deshidratate ce făceau parte din extraordinarul nostru meniu de expediţie, care ne-au pregătit pentru un somn odihnitor in liniştea asurzitoare a munţilor, nederanjată decât de sforăitul timid al lui Radu.


Luând cina sub cerul liber
Ziua 5: Treziţi devreme din somn, am început să ne minunăm unul de celălalt de cât eram de umflaţi la faţă, nu se ştie dacă din cauza altitudinii „extreme” sau din cauza cantităţii mari de sare şi a conservanţilor din mâncarea şi mai „extremă”.

Avea să fie o altă zi plină, in care am parcurs un traseu circuit de 9 ore cu pornire de la refugiu, de unde am urmat marcajul „vopsea roşie” şi „momâi” până pe vârful Astraka, la 2.437m.

Pe vârful Astraka

De sus peisajul cuprindea zări întinse şi creste muntoase, însuşi vârful pe care stăteam noi fiind punctul maxim al unui perete vertical pe o parte şi al unui versant lin pe cealaltă.

Am traversat fâşii de zăpadă pe alocuri, ciudăţenia cea mare fiind in schimb tipul de rocă întâlnit, de natură calcaroasă, foarte aderentă, insă dispusă in plăci ca nişte foi de napolitane, amestecate cu sedimente roşiatice sau gri-verzui de origine necunoscută mie.


Napolitane (fără cremă)

Cert e că in drumul nostru spre cel de-al doilea vârf, Gamilla, de 2.497m, am rămas cu toţii surprinşi de modul in care factorii climatici au reuşit să erodeze şi să sculpteze adevărate „crevase” in blocurile de stâncă de odinioară, lăsând in timp un platou presărat cu pietre şi bolovani de toate dimensiunile şi formele imaginabile.


Pe vârful Gamila

Soarele dogoritor de amiază ne-a înmuiat la un moment dat, dar ne-am bucurat din plin de o bogată varietate de flori sălbatice de toate culorile şi speciile, de la brânduşe până la narcise, de nu mai dovedeau fotografii noştri să pozeze aranjamentele florale întâlnite.

Înapoi la corturi, in noaptea rece, am adormit cu munţii in gând şi cu veşnicia lor in suflet.


Crocus sativus (brânduşa sălbatică) de abia ieşită de sub pătura de zăpadă topită
Ziua 6: Am părăsit "căldarea" ce ne-a fost reşedinţă pentru două zile şi ne-am grăbit să ajungem înapoi la Mikro Papingo.

Deşi plănuisem să facem azi şi traseul de 6 ore prin Canionul Vikos, mai aveam o bucată de drum până in satul Monodhendri de unde ne-a fost recomandat să începem şi nu ne-am fi încadrat in timp.

Aşa că am renunţat la acest plan şi am luat-o mai uşurel, relaxându-ne cu o masă de prânz binemeritată, cu brânză şi salată grecească, la un micuţ restaurant din Mikro Papingo.

De acolo, in drum spre Monodhendri, ne-am oprit să admirăm vestitele poduri arcuite din piatră din zona Kipi, unde am dat si de un perete de escaladă gata echipat cu bucle (pe care le-am lăsat acolo, da?!!)

Pod de piat din Kipi

Am savurat un pepene roşu pe malul apei şi apoi am ajuns in Monodhendri, unde ne-am petrecut noaptea cea mai lungă din toată excursia, dormind pe prispa unei biserici, in triluri de păsărele certăreţe şi lătraturi de câini somnambuli.


Pe prispa bisericii din Monodhendri, unde am dormit ca intr-o colivie

Ziua 7: Canionul Vikos, cu lungimea de 20 de km, situat in parcul naţional Aoos – Vikos, este o atracţie turistică de referinţă, fiind cotat la 1100m lăţime intre margini in unele zone si 900 m adâncime, fiind al doilea canion ca adâncime din lume.


Canionul Vikos
A fost săpat timp de milioane de ani de către râul Voidomatis, care apare şi dispare pe alocuri de-a lungul traseului de 12 km parcurs de noi, după ce-am coborât abrupt in chei din Monodhendri din nou pe poteca marcată cu „vopsea roşie” şi tăbliţe O3.

Am avut parte de peisaje spectaculoase pe tot traseul, pereţi impresionanţi de calcar sau rocă dolomitică ce se ridicau la înălţimi ameţitoare, vegetaţie verde, umedă, luxuriantă, bolovani uriaşi desprinşi şi căzuţi pe patul râului curgând in ape mai repezi sau mai liniştite.


Broasca testoasă a ieşit la plimbare prin pădurea Vikos

Vegetatie luxuriantă pe alocuri in canionul Vikos

"Laguna albastră" a râului Voidomatis
Pe final de traseu, şoferii noştri - Radu si cu Stefan, au luat-o înainte fiind nevoiţi să se întoarcă in Monodhendri să recupereze maşinile.

Noi ceilalţi, trecând de porţiunea in care râul izvorăşte din nou in şuvoaie reci şi limpezi din stâncă, am traversat apa, lăsând in urmă răcoarea şi am urcat pieptiş, in plin soare şi căldură năucitoare in direcţia Mikro Papingo. Aici ne-am regrupat cu toţii şi am schimbat impresii la umbra răcoroasă a terasei aceleiaşi mici taverne din sat.

Asta a fost ultima zi de hiking, trekking, sau mai pe româneşte „bălăureală” prin fascinanta natură şi diversele forme de relief al Greciei, spre seară luând direcţia Salonic.
Inainte de ieşi din Grecia am înnoptat la un camping la malul mării in localitatea Methoni (6 eur/ pers).

Duminică toată ziua a durat drumul înapoi spre casă, după miezul nopţii ajungând fiecare cu bine in pătucurile noastre, numa’ buni de muncă pentru a doua zi. :)

Una din numeroasele specii de flori şi plante intâlnite şi fotografiate
Cam asta a fost mini-expediţia noastră.

Acum închei aceste rânduri de la biroul meu, cu mare bucurie şi satisfacţie pentru ceea ce am făcut, văzut, cunoscut, pentru că există intr-adevăr multe locuri frumoase in lumea asta care merită explorate şi pentru că ne-am putut permite să ne îndeplinim o dorinţă, un vis, un plan.

Mulţumesc celor implicaţi mai mult sau mai puţin in organizare si desfăşurare!
Dar luaţi aminte: Grăbiţi-vă când sunteţi in concediu, ce naiba!!! :-)))

Un comentariu:

  1. Mai vrem poze cu canionul asta nu mai sunt? Si cu broastele testoase :))

    RăspundețiȘtergere