Gran Paradiso - paradisul e mai aproape decât credem noi

Propunerea de a-i însoţi “într-o tură pe Mont Blanc” la sfârşit de iulie – început de august, pe Alina, Cristi si Virgil, a venit pe neasteptate, cu doar 3 săptămâni înainte de ziua plecării, din partea lui Cristi, când ne-am întâlnit din întâmplare la cabana Omu din Bucegi.

Grupul lor iniţial, din 4 s-a redus la 3, şi cum eu rămăsesem cu restanţa de a urca acest vârf, fiindcă am mai ajuns de 2 ori în zonă şi nu am reuşit ascensiunea, am acceptat fără ezitare oferta lor.

După o tură de antrenament şi de cunoaştere reciprocă, în masivul Piatra Craiului, a rămas stabilit ca pe 27 iulie pe seară să ne întâlnim in Bucureşti de unde să purcedem către îndeplinirea unei dorinţe a fiecăruia dintre noi, mai nouă sau mai veche - ascensiunea pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf al Europei (4.807 m).

De ce să-l urcăm? Pentru că e acolo!!!

Intâlnirea membrilor echipei “Mont Blanc 2012” a fost conform planului, plecarea din Bucuresti având loc vineri seara. Plini de optimism şi voie bună, am lăsat în urmă pentru câteva zile, o ţară agitată de apropierea unui referendum care avea ca scop să-l demită pe presedinte şi să împiedice intrarea la “răcoare” a marilor mafioţi care conduc România din umbră.

După o călătorie de mai bine de 24 h pe autostrăzile din Ungaria, Slovenia, Italia la bordul BMW-ului firmei la care lucrează Alina, sâmbătă seara pe 28.07 ne-am oprit la prima destinaţie – în campingul “Gran Paradiso” din Parcul National cu acelaşi nume situat pe minunata Valle d’Aosta - parc naţional protejat, înfiinţat de regele Vittorio Emanuelle al 2-lea.

In campingul Gran Paradiso - 2.000 m, înainte de urcuşul spre refugiu

Am "descălecat" cu bine în campingul situat la aprox. 2.000 m, unde am dormit în prima noapte, planul fiind ca de-a doua zi sa urcăm la refugiul Vittorio Emanuelle, unde Alina rezervase cazarea pentru noaptea de dinaintea ascensiunii pe vârful Gran Paradiso de 4.061 m.

Scopul acestei prime ascensiuni era acela de “aclimatizare” la condiţiile de peste 3.000 m, care se ştie că ridică probleme unora, şi de a ne pregăti fizic pentru “principala etapă” a expediţiei, urcusul pe vârful Mont Blanc.
Am lăsat maşina si o parte din bagaje în “tabăra de bază”, cu noi luând doar echipamentul de iarnă şi strictul necesar pentru dormit la refugiu şi urcatul/ coborâtul de a 2-a zi.

Carevasăzică am ajuns duminică în jur de ora 17.00, la refugiul Vittorio Emanuelle, după un urcuş de 3h din camping, pe un traseu care zig-zaghează printr-o vale foarte frumoasă încadrată de versanţi stâncosi şi abrupţi, întâlnind în drumul nostru si câteva căderi de apă destul de vijelioase.

Surpriza cea mare a fost să ne intersectăm cu o turmă de capre ibex care coborau, probabil domesticite pentru că au trecut pur şi simplu printre noi si unele aveau chiar clopote la gât, cu toate că n–am văzut nici un păstor să le păzească.

Impresionante erau coarnele lor lungi, groase şi arcuite. Am citit despre aceste capre ibex (it: stambecchi) că sunt simbolul rezervaţiei naturale Gran Paradiso, fiind protejate acum de lege după ce au fost în pericol de dispariţie din cauza vânătorii abuzive.



Caprele Ibex - simbolul parcului naţional Gran Paradiso

Aflat la 2.745 m, refugiul, uimitor de mare, spaţios si bine dotat/ amenajat, mai avea si o anexă formată din 4 camere cu paturi supraetajate, în una din care am fost şi noi cazaţi şi am apucat să dormim câteva ore.

Zic că am dormit doar câteva ore în acea noapte de duminică spre luni pentru că urcusurile mai lungi si în condiţii de zăpadă/ gheaţă este bine să le începi cât mai devreme înainte de mijirea zorilor, pentru a permite o coborâre înainte ca căldura soarelui să apuce să topească prea tare zăpada. 

Zăpada încălzită si îngreunată poate să se desprindă si să provoace avalanse pe anumite pante mai înclinate, aceasta reprezentând un risc pentru cei aflaţi încă pe traseu.

Refugiul Vittorio Emanuelle al 2-lea - 2.745 m

Prin urmare, după ce am mâncat si ne-am mai bucurat ochii şi sufletul cu frumuseţea peisajului din jur, ne-am băgat la somn.
Trezindu-ne în jur de ora 01.00, înfulecând rapid unul din minunatele sandvisuri făcute cu pâinea lor cu o coajă tare de ne rămâneau dintii în ea, si apoi echipându-ne, am pornit pe traseu, fiind primii dintre toti ceilalţi care-şi propuseseră să facă acelasi lucru ca noi.

Miscarea noastră nu s-a dovedit a fi cea mai înţeleaptă pentru că nu ne-am orientat suficient de bine de la începutul traseului (desi vizualizasem la refugiu harta cu varianta corectă pe unde trebuia să urcăm).

Din pricina întunericului şi a vechilor “momâi” care ne-au derutat (aceste “momâi” – mai multe pietre adunate în grămăjoare – fiind singura modalitate de marcare/ recunoastere a traseului), noi le-am urmărit pe acelea gresite în loc s-o luăm pe varianta corectă a traseului.

Traseul corect si cel gresit spre vârful Gran Paradiso

Aşa că, dupa vreo 2 ore bune de mers, după ce am trecut de zona cu bolovani/ stânci si urma să începem urcarea pe o primă pantă înghetată foarte înclinată, ne-am dat seama că nu ne aflam pe drumul cel bun.

La oarece distantă în urma noastră se distingeau prin întuneric câteva şiruri de oameni, vizibili prin luminitele de la  lanternele lor frontale, care de la un anumit punct urcau pe o creastă oarecum paralelă cu valea prin care mersesem şi noi.

Creasta continua apoi cu o zonă mai abruptă de stânci si apoi cu o portiune de plat formată tot din plăci stâncoase, si care ajungea în punctul de unde începea urcuşul pe o altă pantă înzăpezită, prima din cele două de dinaintea vârfului.

Rocă, stânci, zăpadă, cer, nori "bizari"

Prima pantă înzăpezită pe traseul spre Gran Paradiso

Ne-am uitat noi unii la altii, ne-am dat seama că e cam dificil să continuăm în sus de unde am ajuns, până la urmă am făcut cale întoarsă pentru a ne lua după cei care dibuiseră traseul corect.

Asta e, se mai întâmplă! N-am făcut decât să pierdem vreo 2 ore de avans pe care le-am avut fată de ceilalti. Insă această întârziere ne-a făcut să rămânem ultimii dintre cei din grupurile care urcau spre vârf. 

Dar un alt amănunt trebuie să-l menţionez aici, fiind si o experienţă din care am avut de învăţat. E legat de faptul ca Alina, fie din cauza lipsei de antrenament, sau a durerii de gât pe care o simţea de câteva zile, ori din cauza efectului altitudinii, a avut un ritm de mers lent, cu pauze dese, ceea ce ne-a încetinit pe toti, trebuind să stăm s-o asteptăm ca să ajungem împreună pe vârf.

De asemenea, trebuie să mai adaug că s-a decis ca echipele să fie formate din: Virgil cu Alina si eu cu Cristi, pe principiul “cineva mai experimentat + cineva mai putin experimentat”, coechiperii trebuind sa fie legaţi în coardă, pentru siguranţă, mai ales pe urcarea pe gheţar.

Drept urmare, din punctul în care începea urcusul pe prima pantă înzăpezită, Alina cu Virgil s-au legat în coardă. Eu cu Cristi am continuat să urcăm “neîncordaţi”, considerând că nu e necesar, deşi am avut de trecut peste vreo 3 mici crevase.

Privelişte pe urcarea spre Gran Paradiso

Revenind la experienţa din care am spus că am avut de învăţat, mă refer la faptul că echipele/ coechipierii care urcă împreună trebuie să aibă acelasi ritm, pentru că opririle/ asteptările repetate duc la pierderea ritmului şi la oboseală prematură, iar temperatura rece duce la răcirea corpului şi pierderea de energie.

Ei bine, eu ştiam asta însă am constatat-o din nou pe propria piele în timp ce urcam şi ne tot opream. Motiv pentru care, la începutul celei de-a 2-a pante/ urcări pe ultima portiune înainte de vârf, din cauză că vântul sufla mai puternic şi era foarte frig, am plecat singură înainte, oprindu-mă chiar sub vârf si aşteptându-i acolo pe ceilalti, la adăpostul stâncilor.

Asa că, la modul cel mai realist, îmi sustin părerea că o echipă, fie că este formată din 2, 3 sau mai multe persoane, trebuie să aibă acelasi nivel de pregătire fizică, altfel se dezechilibrează întregul ritm si membrii ei sunt expusi unor riscuri: epuizare prematură, hipotermie, etc. iar cu aceste efecte nu e de glumit în trasee la peste 3.500 m şi în condiţii de iarnă. 

Alina si cu Cristi pe porţiunea finală înainte de vârf

Aşadar Virgil cu Alina, legaţi în coardă, au continuat urcarea şi pe ultima pantă, Cristi la fel, deşi urcusul a fost mai anevoios din cauza celor care deja începeau să coboare şi cu care ne intersectam.

Imbulzeala cea mai mare a fost chiar înainte de vârf, unde am întâlnit o portiune stâncoasă foarte îngustă, o creastă bolovănoasă, care trebuia căţărată cu mare atenţie pentru a ajunge pe vârful propriu-zis, de 4.061 m, unde se afla o statuetă cu Fecioara Maria.

Ne-am regrupat toţi 4, între timp se “descongestionase traficul” si eram singurii pe vârf. Astfel am putut să ne bucurăm, în lumina soarelui dimineţii de 30 iulie 2012, de liniştea şi măreţia crestelor muntoase din jur care alcătuiau o panoramă absolut extraordinară, formată din o bună parte din vârfurile Alpilor Graiani din Italia şi Parcului Naţional Vanoise din Franţa.

Pe Vârful Gran Paradiso - 4.061 m - cu Alina şi Virgil

Pe vârful Gran Paradiso - împreună cu ursuletul Panda

După “sesiunea foto” de rigoare, felicitându-ne reciproc si bucuroşi de reusita noastră, am început să coborâm uşor, pe acelasi traseu pe care am urcat, am ajuns din nou la refugiu si apoi, în jur de ora 19.00 am fost jos în camping.
Am facut un duş binemeritat, am mâncat, ne-am hidratat şi am mai petrecut o noapte în “Marele Paradis”, sub un cer senin şi înstelat.

A doua zi am părăsit impresionanta Valle d’Aosta si am pornit spre Chamonix, Franţa, trecând prin celebrul Tunnel du Mont Blanc (14 km lungime, de la Courmayeur pana la Chamonix).

Alina, Cristi, Virgil, Oana sur un pont du Chamonix

Maison de la Montagne - Chamonix

Chamonix

Marţi, 31 iulie – Chamonix. Din nou aici, deja e a 3-a oară pentru mine, care am mai fost in acest loc, prima dată în 2005 si a 2-a oară în 2007, în ambele dăţi vremea neprielnică împiedicându-mă să urc pe vârf. 
De data asta trebuie să reuşesc, trebuie să fie bine! Eram pregătiţi, motivaţi, hotărâţi, vremea era frumoasă, prognoza meteo era favorabilă: yupiii, le sommet nous attend, mes amis!

Trăiesc o mulţime de senzaţii de déjà-vu, străzile, magazinele si terasele îmi sunt familiare, mă simt aproape ca acasă.
Ne cazăm la campingul Les Arolles şi apoi tragem o raită prin oras ca să ne facem aprovizionarea cu ce ne mai trebuie de mâncare de la un super-marché.

Virgil, pentru că a devenit un specialist în toate cele “à la française” (după ce a locuit o perioadă de timp in Franta cand era mai mic) ne propune să ne gătească un “fondue”, o mâncare tipic franţuzească, preparată din 3 tipuri de brânză de-a lor, topite într-o oală si amestecate cu vin alb.
Zis şi făcut, am cumpărat ingredientele de el ştiute, si “notre bonhomme” ne găti un fondue de ne-am lins pe degete si ne gândeam dacă o să putem a doua zi să mai urcăm muntele după aşa răsfăţ culinar. In sfârsit, ne-am băgat din nou în sacii de dormit, cu emoţii şi gânduri legate de ce ne astepta în zilele următoare sus la peste 3.500m.

Miercuri dimineaţă am strâns corturile, ne-am pregătit din nou rucsacurile cu cea mai mare grijă pentru a nu lua cu noi lucruri inutile care să ne îngreuneze mersul, ne-am pregătit sandvisurile, câte un termos cu ceai şi apă pentru ascensiune şi am plecat către teleferic.

De acolo trebuia să urcăm cu telecabina până la Aiguille du Midi - 3.842 m, de unde trebuia să coborâm către refugiul Des Cosmiques unde aveam iarăşi rezervare făcută pentru noaptea de dinaintea vârfului.



Fiind foarte multă lume care dorea să ajungă într-un timp foarte scurt la o altitudine atât de ridicată pentru a admira un peisaj alpin senzaţional de sus de la Aiguille du Midi, coada de la teleferic şi asteptarea au fost foarte lungi.

In sfârsit, ne-am luat bilete, ne-am îmbarcat si am fost urcaţi cu o viteză uimitoare de la 1.030 m (altitudinea la care se afla Chamonix-ul) pâna la 3.842 m. Mulţi turisti, puncte de belvedere, restaurante si terase amenajate, vorba aia, dai un ban dar ştii că nu-l mai ai !

E incredibil cum au putut francezii ăstia să aducă telecabina atât de sus si să mai ofere si multe alte servicii ireproşabile în asemenea condiţii.

Sus la Aiguille du Midi - 3.845 m

Odată ajunşi sus însă, în porţiunea unde trebuia să ne echipăm si începea coborârea spre refugiu, pe o muchie de zăpadă îngustă si înclinată, Alinei i se face teamă să coboare (desi am fi fost legaţi în coardă). Sau poate că-şi dă seama că traseul de a 2-a zi este prea mult pentru ea, cert este că a luat hotărârea de a nu mai merge cu noi mai departe.

Noi ceilalţi neavând motive să renunţăm, ne-am despărţit de ea cu părere de rău (ea a coborât in Chamonix şi urma să ne astepte si pe noi sa coborâm a doua zi) iar eu cu Virgil şi cu Cristi am continuat.

Coborârea de la Aiguille du Midi

Am ajuns in jur de ora 15.00 la refugiul Des Cosmiques, unde aveam rezervat câte un loc destul de confortabil într-o cameră comună tot cu paturi suprapuse, refugiul situat la 3.613 m având condiţii excelente de dormit, mâncat, spălat, nu mai vorbesc de privelistea din jur!

Nu era foarte aglomerat, dar cât am stat în sala de mese am putut număra până la 30 de oameni, de diferite naţionalitaţi, alpinisti cu ghizi sau pe cont propriu, cum eram şi noi. Ca să apelezi la serviciile unui ghid pentru Mont Blanc am auzit că ar costa cam 500 eur de persoană.

Ei bine, noi nu ne-am permis acest lucru, cu toate că urma să beneficiem şi noi de pe urma prezenţei ghizilor pe traseu, noi trebuind practic să ne luăm după ei dacă voiam să n-o luăm aiurea. E stiut faptul că pe aceste trasee nu sunt marcaje, nici indicatoare, ci doar urmele celor care au urcat înainte cu o zi, care se păstrează doar dacă nu ninge.

Traseul celor 3 vârfuri: Mont Blanc du Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc

Dat fiind că ne-am propus să ne trezim la ora 01.00, Virgil si cu Cristi s-au dus la somn mai repede. Eu am mai stat în sala de mese încercând să mai asimilez privelistea măretelor pante si vârfurilor înconjurătoare si să simt pulsul si atmosfera din refugiu, care era una destul de degajată si prietenoasă, având în vedere că, cu siguranţă, multi simţeau emoţii înaintea provocării ce-i aştepta.

Refugiul des Cosmiques - 3.613 m (Col du Midi)

Pană la urmă, nerabdătoare dar linistită, urc si eu în cameră pe la ora 20.00.
Reuşesc să adorm în pofida căldurii când la un moment dat mă trezesc brusc, oarecum speriată din cauza unor bubuituri şi zgomote infernale.
Durează câteva secunde până să-mi dau seama că afară începuse o furtună cu tunete şi fulgere.

Incepuse să ningă cu boabe de zăpadă îngheţată care, izbită de geamurile refugiului, făceau un zgomot înfricosător.
Toti din cameră ne trezim si realizăm, cu uluire si teamă în acelasi timp, că ceea ce nu era deloc previzionat şi nu intra în calculele nici unuia dintre cei de-acolo, se produsese: începuse furtuna.
Ne trezim de-a binelea, începem să discutăm între noi, ne întrebam când se va opri, ce va urma.

Mie îmi vine să plâng de ciudă, bănuind ce înseamnă această furtună. Până la urmă se opreste, norii se mai împrăştie, cerul se mai limpezeste puţin. Era înainte de miezul nopţii.
E clar, nimeni nu se mai încumetă să plece la ora 01.00 în traseu, nu ştie nimeni dacă va începe din nou sau a fost doar o rafală.
Ne culcăm din nou, asteptăm să se facă ora 03.00. O parte se trezeşte şi începe pregătirile de plecare.

Ne hotărâm si noi 3 sa încercăm, afară cerul e destul de degajat, se vede si luna, desi într-o parte cerul era încă acoperit de nori negri, dar bătea vântul şi speram să nu-i aducă în calea noastră.

Coborâm la intrare unde lăsasem echipamentul, ne echipăm cu tot ce trebuie, ne legăm în coardă şi plecăm în urma a două echipe formată fiecare dintr-un ghid si alte persoane.
Hmm, hai ca nu e asa de rău, în afară de faptul ca zăpada granuloasă recent căzută acoperise urmele, în rest nu era prea frig şi vremea părea că se îndreaptă.

Bizar a fost că furtuna nu a fost previzionată sau anuntată de meteorologii de jos din Chamonix, avertismentul lor a fost legat doar de vântul care urma să bată foarte puternic în zilele următoare, nimeni nu se astepta la nici o furtună.



Prima pantă, primul vârf: Mont Blanc du Tacul

Coborâm de la refugiu în platoul Col du Midi, după care începem prima urcare pe prima pantă, cea mai lungă, din traseul celor 3 vârfuri pe Mont Blanc.

I se zice traseul celor 3 vârfuri pentru că se urcă prima dată până la baza lui Mont Blanc du Tacul (4.248m), apoi se coboară şi se urcă pe sub Mont Maudit (4.465m) si apoi se coboară din nou si se ajunge pe Mont Blanc, ultimul si cel mai râvnit vârf.

Echipele din faţa noastră înaintează destul de încet dat fiind faptul că trebuie să ghicească pe unde e traseul corect, trecem de câteva porţiuni destul de expuse si îngheţate unde colţarii si pioletul se dovedesc foarte utile, şi ajungem sus pe coama de sub MB du Tacul, când deja se luminase de ziuă şi totul în jur alcătuia o priveliste greu de descris.

Zic greu de nedescris pentru că eu una nu găsesc cuvintele potrivite să pot exprima starea de admiraţie si bucurie interioară pe care le simt atunci când mă aflu atât de sus,  deasupra oamenilor şi a grijilor, deasupra norilor, aproape de cer, într-o altă lume...

Desigur că nu e uşor să ajungi acolo, dar cu certitudine merită efortul şi dacă eşti suficient de norocos să ajungi din nou jos cu bine, atunci rămâi cu un sentiment de împlinire şi satisfacţie care te face să gândesti: “Ah, viaţa e frumoasă si cu bani puţini !!! (ha-ha - asta e vorba tatălui meu)”



Prima urcare, zori de zi

In şaua şi sub vârful Mont Blanc du Tacul

Buun, dar să revenim: ajungem sub primul vârf, în rafalele vântului care începe sa bată puternic, conform prognozei meteo (cel puţin în privinţa asta nu s-au înşelat).

Nu ne oprim, desi eu una încep să simt frigul datorită faptului că nu aveam decât o singură bluză de polar pe sub geaca de gore-tex. Nu-i nimic, îmi zic că mă voi opri să-mi mai pun ceva pe mine într-o zonă mai ferită de vânt.

Continuăm, desi echipele celelalte par să nu facă acelasi lucru, ele deviaza de la traseu şi încep să urce spre vârful MB du Tacul.

In fata noastră zărim o altă echipă si o luăm pe urmele lor.
Avansăm anevoios din cauza zăpezii proaspăt căzute, ca niste boabe de polistiren, în care ne afundăm, dar mai ales din cauza vântului care ne izbea în faţă aceste granule de zapadă cu aşa o putere că trebuia să ne ferim si să ne acoperim faţa, altfel le simţeam pe piele ca pe nişte ace.

Saua şi urcuşul către vârful Mont Maudit

Mont Maudit - "Muntele blestemat" - al doilea vârf din traseul spre MB

Incepem să coborâm câteva sute de metri, până în Col du Mont Maudit, de unde începea urcarea spre vârful Mont Maudit.

Aici am dat peste urmele avalanşei produse cu câteva săptămâni în urmă în care au murit 9 alpinişti, din cauza unui bloc de gheaţă care a antrenat o cădere masivă de zăpadă provocând aceasta cumplită catastrofă.

Se pare ca aici a fost momentul critic şi pentru Cristi, care, fie din cauza acestor urme care l-au cam înspăimântat, fie din cauza dificultăţii următoarei portiuni din traseu, foarte abruptă si cam expusă, presărată pe ici colo cu serac-uri (blocuri mari de zapadă), a decis că nu mai vrea să continue.

Nu stiu dacă cineva îsi poate închipui ce am simţit eu la auzul hotărârii lui. Dacă voia să se întoarcă însemna că nu poate s-o facă singur ci trebuia să ne întoarcem şi noi cu el.
Am asteptat să văd ce zice Virgil. El s-a gândit puţin, a evaluat traseul, vremea şi a hotărât că e mai bine să nu continuăm.

Nu l-am mai întrebat de ce, pentru că în momentul în care Cristi nu mai voia să urce, era clar că trebuie să facem cale întoarsă toti 3. El nu putea coborî singur, eu nu puteam urca singură.
Am realizat că am ratat şi această încercare de a ajunge pe Mont Blanc. Vântul sufla în continuare cu putere, ceea ce nu ne-a permis prea multe discuţii si negocieri, ci am făcut cale întoarsă.

In stânga: valea Chamonix - în spate: Aiguille du Midi si refugiul Des Cosmiques - dreapta jos: Col du Midi

Sub un serac, pe coborâre

A la prochaine! (pe data viitoare!)

Iată-ne asadar, pe toti 3, în jur de ora 10.00, din nou în şaua Col du Midi.

Am încercat să-l conving pe Virgil să mai rămânem doar noi doi încă o noapte la refugiu şi să încercăm din nou ascensiunea a doua zi. Sau să coborâm si să urcăm in aceeasi zi la refugiul Gouter, pe o altă variantă de traseu pe MB, mai usoară, mai putin riscantă. Nu l-am putut convinge, nu mai era dispus să încerce.

Acum gândesc: poate că a fost mai bine aşa, muntele rămâne tot acolo, poate vor mai fi ocazii.
Chiar dacă pentru mine această tentativă de a ajunge pe vârf a fost din nou, un semi-eşec, acum privesc partea bună a lucrurilor şi mă auto-motivez pentru o nouă, viitoare, provocare.

Resemnare, recunoştinţă, speranţă...

Coborâm în Chamonix cu telecabina, unde ne aştepta Alina.
Ii povestim cum a fost, ne povesteste şi ea cum a plouat noaptea în camping, la bază, cu tunete şi fulgere şi se gândea la noi cu teamă.

Era ziua de joi, 02 august 2012, zi în care nu ne-a rămas decât să mai tragem o raită prin oraş să mai cumpărăm ceva mărunţisuri după care am eliberat terenul şi am plecat spre orasul Annecy, aflat la 100 km distanţă, tot in Franţa, asta fiind propunerea lui Virgil de a ne petrece restul vacanţei.

Le lac d'Annecy

Centrul vechi al oraşului Annecy

El ştia bine acest oras, locuise acolo timp de câţiva ani, cu familia, unde mai avea încă prieteni, si ne-a convins că merită să vizităm locul.

Asa a fost. Ne-am cazat pentru două nopţi în apartamentul liber al unei cunostinţe de-a lui, iar vineri, 03.08 am profitat de o zi întreagă de vreme bună, cu soare, în care ne-am plimbat prin oraş, am stat la plajă şi am făcut baie în lac.

Trebuie să menţionez că orasul Annecy, pe langă faptul că este înconjurat de munţi cu tot felul de trasee de drumeţie şi escaladă, mai are si un lac imens, cu apă foarte curată si surprinzător de caldă, fiind, evident, din aceste motive un oraş foarte bine dezvoltat din punct de vedere turistic, extraordinar de frumos şi civilizat.

Un oraş care se pregătea pentru marea sărbătoare a lacului, cu spectacol de lumini, muzică si focuri de artificii, pe care noi am ratat-o din păcate pentru că era programată pentru sâmbătă seara pe când noi eram în drum spre casă.

Am avut privilegiul însă, în seara de vineri, să fim invitaţi să luăm cina la niste prieteni de-ai lui Virgil, care ne-au primit în stilul lor: cu aperitive, apoi cu "un dîner tipiquement français” din care nu se putea să lipsească “les fromages et le vin rouge, et biên sur, le dessert – une tarte à la rhubarbe. Mmm, quelle soirée!”.

Merci, Virgil şi prietenilor tăi deosebiţi (printre care o doamnă care la 60 de ani încă făcea trasee montane, schi off-piste şi urcase pe vârful Elbrus din Caucaz tot pe schiuri !!!).

Cam ăsta a fost itinerariul şi povestea “expediţiei” noastre, vacanţă pe care mă bucur că mi s-a oferit ocazia s-o fac alături de cei 3 amici din Bucuresti, pentru că am văzut locuri noi, şi am avut parte de experienţe noi şi inedite.

MULTUMESC Virgil, Cristi, Alina pentru… tot.

Mulţumiri şi conducerii firmei ALMERA INTERNATIONAL, Fabrica de produse lactate "Big Panda" din Bacău, pentru sprijinul financiar fără care nu as fi putut ajunge si face aceste lucruri în această vară, prin acele locuri. Imi doresc şi sper ca "Big Panda" să ajungă în viitor şi mai sus de 4.000 m.

După cum spuneam: À la prochaine, mes amis!