Pelerini prin Buila – Vânturariţa si Cozia

„Is this the real life, is this just fantasy?”

Pentru mine a fost ca o fantezie devenită realitate.
Eh, dar fuse – fuse şi se duse, vorba lui nea Mărin. :)

A fost o experienţă de neuitat, au fost trăiri intense şi clipe de care-mi voi aminti cu drag.
A fost o ieşire de 4 zile împreună cu câţiva membri ai clubului din Iaşi «Hai pe munte». Am ales să las grijile mărunte în urmă :)  şi să mă aventurez cu ei în masivul Buila-Vânturariţa si pe muntele Cozia.
La propunerea lui Ionuţ Cristache m-am alăturat grupului de 8, din care a mai facut parte şi Lucian Chelaru (călăuza noastră experimentată), Raluca (fiica lui), Mădălina Bejinariu, Cristi Iftimi, Florin Vestale, Octavian Stoica şi Sorin Untu.

Si m-am hotărât să scriu câteva gânduri, în câteva rânduri, pentru simplul fapt că această experienţă merită împărtăşită, atât a fost de frumoasă, inedită şi atât de bine m-am simţit cu oamenii deosebiţi în compania cărora am fost.

Păi băi fraţilor, hai de vă povestii niţel cum stătură lucrurile:

Plecarăm noi de vineri, 21 iunie, dimineaţa devreme la drum lung şi obositor până tocmai pe Valea Oltului. După ce trecurăm de Râmnicu Vâlcea, intrarăm în Parcul naţional Buila – Vânturariţa lăsând maşinile la Mănăstirea Pahomie, de unde începea urcarea spre traseul din creastă.

Welcome to Buila – Vânturariţa National Park!


Nimeni din grup nu mai fusese în trecut în acest masiv, în afară de Lucian, care în tinereţile lui nu demult apuse, a mai parcurs dificila şi sălbatica creastă a muntelui cu ochi ageri de „orientator” pasionat. 



La început de drum forestier, între mănăstirea Pahomie şi schitul Pătrunsa (© Cristi Iftimi)

Pe la orele 4 ale după-amiezii, ne începurăm urcuşul pe drum forestier până la cea de-a doua mănăstire, Pătrunsa - de fapt un schit de călugări şi câteva căsuţe-chilii împrăştiate aflate departe de lumea dezlănţuită, într-o linişte de invidiat, întreruptă doar de ţârâitul greierilor şi de toaca bătută de călugării singuratici.

Tinta noastră în prima seară era să ajungem la refugiul Curmătura Builei, unde să înnoptăm urmând ca a doua zi să începem efectiv să parcurgem creasta. De la schit, dibuirăm marcajul punct galben şi continuarăm să urcăm prin pădurea de foioase până ce la un moment dat intrarăm brusc în gol alpin.



Gol alpin, pantă abruptă (© Cristi Iftimi)

După o porţiune foarte abruptă si prost marcată, traversând versantul care pe timp de iarnă prezintă un serios risc de avalanşă, ajunserăm la izvorul aflat la 10 minute sub şeaua în care se afla refugiul, la 1.540 m.

Refugiul Curmătura Builei


In refugiul din lemn găsirăm condiţii numai bune de dormit, în două camere cu paturi suprapuse, aflând ulterior că a fost reconstruit cu ajutorul celor de la Asociaţia Kogayon care administrează Parcul.

Noapte de vis



Seara care a urmat a fost o adevarată revelaţie pentru mine, mai mulţi factori (printre care şi grozavul vin roşu adus de Lucian si cărat de Octavian – multumesc băieţi! :) contribuind la o stare de spirit care m-a facut să conştientizez (pentru a nu ştiu câta oară), la lumina lunii pline, sub un cer senin şi înstelat, cât de norocoasă sunt că mă pot bucura de MUNTE şi de ce mă lasă EL să redescopăr la fiecare ieşire: frumuseţea uimitoare a naturii şi a formelor de relief, oameni speciali, voie bună, linişte si mult-râvnita pace interioară.

Sâmbătă dimineaţă, pe un soare puternic şi o căldură sufocantă care nu prevestea nimic bun pentru ultima parte a zilei (conform spuselor meteorologului nostru de serviciu – Sorin), ne pornirăm spre creastă, pe marcaj punct roşu.



Inceput de creastă printre lapiezuri

Trecând de o zonă presărată din abundenţă cu „lapiezuri” (aşa am citit că se mai cheamă) de calcar, primul vârf pe care ajunserăm a fost Buila – 1.848 m. O pauză de fotografii, de comunicat prin unde radio si admirat abruptul înfricoşător al pereţilor de dedesubtul nostru, si ne „avânturarăm” mai departe către şaua Stevioara.

Slalom printre stânci calcaroase, aderenţă şi plăcere maximă



Nu vi se pare familiar cadrul? Eu aş zice că e Piatra Craiului la scară mai mică

Din şaua Stevioara urcarăm spre următorul şi cel mai înalt vârf al masivului, Vânturariţa – 1.885 m, unde luarăm o scurtă pauză de alimentare şi rehidratare. De aici încolo Lucian ne anunţă că urmează partea cea mai dificilă dar şi cea mai spectaculoasă a crestei.

Pauză de hidratare pe Vârful Vânturariţa Mare



"Jnepenning" up and down the rocky ridge

Asa a şi fost, am avut parte de coborâri şi urcuşuri abrupte şi solicitante printre jnepeni, fără lanţuri sau cabluri de care să te poţi ţine, si cu marcaj greu vizibil sau care uneori lipsea pe porţiuni mari.

Zone în care ar fi indicat să nu ai rău de înălţime şi să fii atent unde pui piciorul (© Lucian Chelaru)

Atenţia şi spiritul de orientare ale lui Lucian ne-au scos de fiecare dată pe drumul cel bun, iar pasajele dificile, comparabile cu cele din creasta Pietrei Craiului însă mai sălbatice şi uneori chiar mai expuse, ne-au făcut pe toţi să nu mai simţim oboseala ci dimpotrivă, exaltare si încântare.



Pasaj de căţărare (© Cristi Iftimi)

Pentru mine această ultimă porţiune de creastă până pe vârful Vioreanu – 1866 m, de unde am început coborârea, a fost exact pe gustul meu, pentru că efortul şi concentrarea pe care le presupune căţărarea pe stânci mai mult sau mai puţin expuse îmi oferă acel plus de adrenalină şi satisfacţie de care am nevoie, pe lânga relaxarea oferită de mersul pe cărare sau potecă marcată. Asa că da, I enjoyed every second of it !!!



I want to break free !!!


Părăsind creasta şi scăpând ca prin minune de o ploaie care îşi făcuse simţită prezenţa prin tunete ameninţătoare şi câţiva stropi, începurăm să coborâm spre cabana Cheia, pe cărare marcată însă foarte puţin umblată.

La cabană Lucian rezervase cazare din timp într-o cameră comună tot cu paturi suprapuse. Acolo ne aştepta o fasole cu cârnaţi şi cu tarhon preparată de însuşi simpaticul şi veselul cabanier Ionuţ, si o pălincă de pere din partea casei, care ne-a uns şi la stomac şi la suflet după aşa o zi plină de senzaţii tari.



HPM Iaşi - a great team of "munţomani"

Duminică dimineaţă avurăm parte din nou de un traseu excepţional. Am urmat firul apei ce trece prin Cheile Cheii şi urcă apoi pe Brâna Caprelor, pe marcaj triunghi albastru, la înălţimi ameţitoare de unde am putut admira pereţii canionului format de apa care a săpat printre stâncile calcaroase şi a creat nişte săritori şi cascade fantastice.

După mine, potopul...

Cheile Cheii nu se întind pe o distanţă lungă însă sunt foarte sălbatice si spectaculoase, provocându-ne şi de data asta o stare de profundă admiraţie.

Incă o dovadă a măreţiei naturii

Căderi impresionante de bolovani si apă

Living on the edge

Addicted to adrenaline 

Lăsarăm în urmă cheile şi pădurea şi coborârăm în drumul forestier care ducea înapoi spre mănăstirea Pahomie de unde Lucian si cu Cristi au recuperat maşinile, mai apoi pe noi, după care luarăm direcţia către următorul punct de pe itinerariul propus, masivul şi cabana Cozia, sau de ce nu?, în căutarea umbrei lui Mircea cel Bătrân.

In Râmnicu Vâlcea am oprit pentru o scurtă aprovizionare iar eu, pentru că tălpile bocancilor mei de munte, care-şi începuseră al şaselea sezon de vară, au cedat şi s-au dezlipit de tot pe parcursul ultimelor zile,  am făcut o necesară achiziţie a unor senzationali „pantofi  de trekking” pentru continuarea traseului fără riscul de a rămâne desculţă.

Aproape toate bune şi frumoase pân-aici. Din staţiunea Calimăneşti traversarăm Oltul, trecurăm prin satul Păuşa si mai merserăm pe un drum forestier până la mănăstirea Stânişoara unde lăsarăm din nou maşinile şi ne pregătirăm de un ultim urcuş.

Mănăstirea Stânişoara aflată la baza Muntelui Cozia

Trasee marcate posibile in Masivul Cozia

Intre timp însă trăsese o rafală puternică de ploaie care a făcut ca traseul nemarcat pe care-l avea în plan Lucian să fie cam dificil pentru o parte din noi, mai ales pentru Ionuţ care a avut ghinionul să-şi fractureze un deget de la mâna dreaptă pe traseul de creastă din Buila şi nu era la capacitate maximă de funcţionare. Aşadar, schimbare de plan. Vom urca cuminţei pe potecă marcată cu bandă albastră. 

De data asta urcarea a fost liniştită, plăcută, lungă, prin pădure, deşi la un moment dat am avut nişte zone mai abrupte şi alunecoase de unde trebuia să ne ţinem de nişte cabluri.

Aşa, acum trage... Poc! Poc! :)))

Fără probleme, am trecut şi de un mic platou stâncos numit „Colţul lui Damaschin” de unde se vedea în vale Oltul şerpuind şi în zare alte lanţuri muntoase printre care Munţii Căpăţânii.



Lucian si Florin, pedepsiţi la Colţul lui Damaschin

După ce trecurăm pe sub vârful Ciuha Mică pe care era amplasat releul de televiziune, ajunserăm la Cabana Cozia, tocmai când vântul puternic care se stârnise dintr-o dată începu să scuture picături reci de ploaie din norii negri adunaţi deasupra.



Urme ale incendiului de pe muntele Cozia din vara lui 2012

 

Releul şi cabana Cozia



Asfinţit de soare pe muntele Cozia (© Cristi Iftimi)

Am mai petrecut o ultimă noapte la înălţime, povestind de unele-altele, iar a doua zi, luni dimineaţă, am coborât tot pe traseu marcat, cu bandă roşie de data asta, înapoi la mănăstire.



Vedere spre Valea Oltului, de pe muntele Cozia



Un exemplar minunat de rădaşcă mascul (Lucarnus Cervus) - © Cristi Iftimi

După o binemeritată baie (şi o eventuală curăţare de păcate) în pârâul Păuşa, ne îndreptarăm grăbiţi spre Sibiu, pentru că unii care nu mai fuseseră până acum în "capitala culturală europeană", doreau să viziteze oraşul pentru prima dată. 

N-apucarăm decât să dăm o raită prin centrul vechi, unde mâncarăm o pizza cam pe fugă pentru că furăm nevoiţi să luăm drumul înapoi spre casele noastre, pentru a ne îndeplini în continuare îndatoririle cele lumeşti. :)

Că deh! - vorba cântecului: „The show must go on ...”

Mă dusei ... păi mă dusei să trec la Olt ... şi trecurăm şi Oltul :)

Va mulţumesc, prieteni de la Hai Pe Munte Iaşi, pentru clipele minunate petrecute împreună!

Yankee Oscar Sierra Delta Echo Portabil terminat, 73 şi la reauzire! :) (am zis bine, Florin?)